Ion SOLACOLU – LASZLO Alexandru:

POLEMICI PE INTERNET: GOMA ȘI BASARABIA

Scriitorul Paul Goma a publicat în presa literară românească un amplu studiu istoric, referitor la suferințele pe care le-au îndurat românii basarabeni din partea evreilor în vara anului 1940. Cu titlul Basarabia și “problema”, textul a apărut în Jurnalul literar (nr. 5-10/2002 și 11-12/2002), în Viața românească (nr. 5-6/2002 și nr. 7/2002), în Vatra (nr. 3-4/2002 și nr. 5-6/2002). Autorul a difuzat ulterior pe site-ul său de Internet (la adresa www.biblioteca.paulgoma.net) o variantă ușor revăzută și adăugită a cercetării sale, purtînd titlul Săptămîna roșie. în conversațiile purtate – de asemeni pe Internet – de Ion Solacolu și Laszlo Alexandru, problema înfruntată de Paul Goma s-a ivit pe neașteptate, printre alte teme dezbătute, dar a sfîrșit prin a le acapara atenția polemică.

Redăm aici opiniile celor doi cititori ai lui Paul Goma, cu încredințarea că ele pot avea o sferă de interes mai largă, întrucît deși pornesc de la o situație punctuală, de natură istorică, ajung să evolueze semnalînd o reală problemă de incomunicare la nivelul colectivelor de cercetători și gînditori asupra fenomenului istoric. “Discuția” de față poate fi văzută de asemeni ca o continuare a schimbului de idei pe care Ion Solacolu și Laszlo Alexandru l-au avut în anii precedenți și care a fost consemnat în vol. Orient Expres, Cluj, Ed. Dacia, 1999.

Cluj, 23 octombrie 2002

Stimate domnule Solacolu,

(…) Da, Goma într-adevăr se pronunță frecvent despre Transnistria, dar pasa antisemită în care a eșuat în ultimele luni nu face decît să mă întristeze. S-a găsit el, de la Paris, să-l elogieze acum pe Antonescu, la unison cu Vadimică! Rușine să-i fie!

Pe curînd și mult succes la televiziune.

Laszlo Alexandru

Dietzenbach, 24 octombrie 2002

Dragă domnule Laszlo,

(…) în privința lui Goma, însă, cred că mustrarea ce-i faci e exagerată și, de el, nemeritată. Deoarece lucrurile, inclusiv scrisurile lui aflate aici in discuție, trebuie privite ceva mai nuanțat.

Cerînd scuze pentru lungimea textului ce urmează, voi purcede la apucarea taurului de coarne, stimate prietene polemist.

încep cu sfîrșitul, întrucît mi se pare mai simplu. Așadar, cîteva rînduri despre elogierea, “de la Paris”, a lui Antonescu.

După cum bine știi, nu mă număr printre fanii (te rog să traduci dumneata în românește, pentru ca nu cumva să mă amendeze amicul comun Pruteanu…) mareșalului. Dimpotrivă. în cîteva cuvinte spus, consider că prestația lui – în general, sau, cel puțin de după ce armata română a trecut Nistrul - a fost nefastă pentru poporul român. Nu înseamnă că, dacă ar fi fost altcineva în locul lui, situația țării ar fi fost alta – evenimentele de după 1945 ar fi urmat probabil aceeași traiectorie, determinate fiind de factori aflători la alt nivel. Dar, la modul absolut și indiferent de asemenea puneri în ecuație, prestația mareșalului a apăsat și continuă să apese pe destinul acestui popor.

De pe o anume poziție critică, încerc însă să-l înțeleg pe Goma. Zic: încerc, fiindcă eu nu am fost, ca el, în Basarabia, în anul dintre iunie 1940 și iunie 1941, sub răzbunătoare apăsare rusească, cu un tată deportat în Siberia numai pentru că era învățător, și român pe deasupra. Situația aceasta – a mea, deficitară, căci îmi lipsește această experiență de viață, fără de care nu mă simt îndreptățit să judec – este similară cu senzația pe care o am în raport cu cei ce s-au aflat – din pricini politice, deci ca urmare a unui abuz, indiferent dacă au făcut sau nu ceva anume – în închisoare. De aceea, corect mi se pare ca foștii deținuți politici să se judece între ei. Şi, la fel, și basarabenii. Cel puțin atîta vreme cît mai sînt în viață oamenii care au fost direct implicați.

încerc să înțeleg, spun, ce-l determină pe Goma să-l privească pe Antonescu ca pe un eliberator. Şi îmi dau seama că oricine ar fi venit atunci, acolo, să-i scape pe bieții români de oprimarea rusească, ar fi fost privit, de ei, absolut în același fel. Şi asta, independent de ceea ce a făcut sau nu după aceea.

Din aceasta pricină, sînt în total dezacord cu dumneata atunci cînd îi așezi alături pe Vadim și pe Goma. Adică, cum, dragă amice, crezi cumva că motivațiile celor doi au ceva comun? Iartă-mă, dar a-i privi în felul acesta, cum că ar fi “la unison”, mi se pare o apreciere cel puțin manicheistă.

Asta în privința lui Antonescu. Acum, despre pasa antisemită în care - după cum scrii - ar fi eșuat, în ultimele luni, Goma.

Şi mie, cînd le-am citit, textele acestea ale lui Goma mi s-au părut, la o primă apreciere, că au accente antisemite. Cînd am zăbovit însă mai mult asupra lor, am fost obligat să nuanțez puțin. Şi anume: eseurile lui Goma pot fi interpretate și ca niște texte antisemite. Cu toate că, în realitate, nu sînt.

Chestiunea aceasta este însă foarte delicată. Ea face parte, într-un fel, dintr-un soi de discriminare pozitivă întoarsă pe dos. Asta nu înseamnă, nici pe departe, că ar fi vorba de antisemitism. Ar putea fi privită, fără îndoială, și în felul acesta, dar cred că s-ar comite o simplificare absolut nepermisă în raport cu complexitatea problematicii aflate aici în discușie.

S-o iau însă mai pe ocolite.

în 1994, cînd am fost în Israel, l-am cunoscut pe Jean Ancel. Cercetător – istoric, dacă vrei – în problemele antisemitismului și holocaustului din România. E de departe cel mai cunoscut specialist în domeniu. Lucrează la Institutul Yad Vashem, unde a scos, în decursul anilor, un fel de enciclopedie – 10 sau 12 volume de documente, culese din diferite arhive, înșirate de la Moscova pînă la Washington. Dar pe lîngă aceste volume de documente, el a scris și niște cărți – studii, monografii etc. Cînd am fost eu acolo, tocmai îi apăruse o carte – un studiu monografic, dacă vrei – despre mareșalul Antonescu. Mi-a dat-o amicul Volovici (căruia, cu vreo doi-trei ani mai-nainte, îi publicasem cartea despre antisemitismul intelectualilor români, într-o vreme cînd nici un editor din țară nu i-ar fi publicat-o; a apărut ulterior la Humanitas, dar toată lumea a uitat că mai întîi apăruse în Dialog…) zicîndu-mi: Răsfoiește-o, ca să știi cam cum va fi atmosfera mîine, la simpozion. (Simpozionul ce avea loc la Universitatea din Tel Aviv avea titlul Mareșalul Antonescu și evreii. Cam tot așa se intitula și cartea lui Jean Ancel – ceea ce era oarecum firesc, el fiind, cum ți-am spus, un fel de corifeu al locului.)

Seara, la hotel, am răsfoit - sau am citit în parte, rapid, pe deasupra, căci n-aveam destul timp, cartea fiind destul de stufoasă – studiul lui Jean Ancel despre Antonescu. Am avut impresia că autorul lui are o gîndire cam intolerantă, radicală. Senzație care mi s-a confirmat cînd i-am ascultat a doua zi comunicarea, sau ulterior intervențiile la discuții ori prestația la masa rotundă la care am luat și eu parte, prilej cu care am susținut alte teze, mai puțin plăcute organizatorilor – mi-a făcut impresia -, și anume privind, în general, relația dintre antisemitism (holocaust) și democrație (statul de drept). în fine…

După terminarea simpozionului de la Universitate, m-am reîntîlnit cu Jean Ancel la Ierusalim, la un fel de reuniune organizată de o asociașie culturală de acolo, condusă de Volovici și de fostul meu coleg de liceu Safirman. în prelegerea lui, Jean Ancel a susținut că evreii au părăsit România din cauza antisemitismului. I-am răspuns în intervenția mea, afirmînd că evreii – ca și germanii, turcii, grecii, armenii și încă alții – au părăsit România din aceleași motive ca și mine, român și ortodox pe deasupra, și anume din cauza regimului comunist. Ceea ce este cu totul altceva.

Cîndva, am ieșit din sală ca să fumez o țigară. Jean Ancel a venit după mine și mi-a spus: Domnule Solacolu, de fapt, aveți perfectă dreptate. I-am replicat: Bine, dar de ce nu ați spus asta în sală? Nu mai țin minte nici ce mi-a răspuns, nici dacă, după aceea, mi-o fi dat dreptate și în public. Dar, în fond, ce contează?

De ce toată această poveste, atît de lungă și aparent afară din obiectul acestui mesaj?

Aparent afară din temă? Numai aparent. Pentru că, dacă Paul Goma ar fi scris cartea despre Mareșalul Antonescu și evreii și Jean Ancel cea despre Săptămîna roșie, atunci totul ar fi fost în regulă: un român ar fi scris despre cele comise de co-etnici de-ai lui, iar un evreu, tot așa, despre cele comise de-ai săi co-etnici.

Căci, să fim drepți: și unele și altele tot porcării au fost. Iar de pe urma lor, în ambele situații, au avut de pătimit, în general, oameni nevinovați.

Din păcate, fiecare dintre cei doi vorbește despre crimele comise de co-etnicii celuilalt. De aici, după mine, senzația de care ți-am scris, că e vorba de un soi de discriminare pozitivă întoarsă pe dos.

Ceea ce m-a mirat la dumneata, dragă prietene, și de aceea te-am plictisit cu o scriere atît de lungă, este faptul că ai trecut, cumva, pe lîngă chestiunea esențială, totuși, și anume că amicul nostru comun Goma scrie despre niște lucruri care s-au petrecut în realitate, deci că el spune adevărul.

Dar problema nu pare să fie aceasta, că el spune sau nu adevărul – fiindcă el se menține pe linia lui etică, justițiară, pe care s-a plasat de mai multă vreme -, ci modul în care-l spune, mai exact precauțiile pe care le-a luat sau nu atunci cînd s-a avîntat într-un domeniu atît de delicat. Altfel spus, Goma era îndreptățit să scrie ceea ce a scris, dacă aceste fapte erau adevărate, dar ar fi fost poate bine dacă s-ar fi gîndit și la efectul scrierii sale, la felul în care va fi ea receptată – o chestiune esențială pentru un scriitor, cred, care nu poate să nu fie interesat și de efectul pe care-l produce scrierea sa.

Dar, în felul acesta, dragă domnule Laszlo, am ajuns fără să vreau la o discuție pe care am mai avut-o cu ani în urmă – o discuție în care, dacă-ți amintești, dumneata te situai tocmai pe poziția pe care încerc eu s-o apăr acuma. Se mai întîmplă și inversări de-astea…

N-aș fi insistat, te rog să mă crezi, dacă această chestiune, a scrierilor așa zicînd antisemite ale lui Goma, n-aș fi văzut-o încadrată în cearta mai generală despre “holocaustul brun și holocaustul roșu”, pe care o cunoști foarte bine. Cu toate implicațiile și complicațiile ei. Astfel, dacă vrem, scrierile lui Paul Goma fac parte din discuția despre “holocaustul roșu”, pe cîtă vreme scrierile lui Jean Ancel, de care am pomenit, din cea despre “holocaustul brun”. După părerea mea, ambele holocausturi trebuie discutate: fiecare în parte sau comparativ, n-are importanță, asta face parte din libertatea autorului, dar obligatoriu fiecare dintre holocausturi trebuie raportat la democrașie, la statul de drept. Altfel discuția, în contradictoriu sau nu, pierde tocmai ceea ce are ea mai important poate: valoarea educativă.

în privința acestui subiect mai general, ar fi multe de spus. Nu însă de data aceasta…

Cu aceeași prietenie,

al dumitale,

Ion Solacolu

Cluj, 24 octombrie 2002

Stimate domnule Solacolu,

Iată că s-au întors vremurile bune cînd ne certam pe Internet. De cînd le tot așteptam!

N-are rost să mai întindem vremea conversînd despre mareșalul Antonescu. Ambii sîntem de acord că a fost o figură nefastă a istoriei României. Putem adăuga, pentru a calma și alte spirite, că a fost – dacă vreți – o figură complexă. A avut în esență o gîndire antidemocratică, a încarnat figura conducătorului militar autoritar, capul unui regim nedemocratic, aliatul lui Hitler, persecutorul evreilor etc. etc. Dacă a avut sau nu suflet bun, dacă a fost sau nu premiant la Saint-Cyr (problemă care-l frămînta pe Marin Preda în Delirul), dacă a fost o păpușă a evenimentelor sau un păpușar al lor – iată tot atîtea nuanțe care zău că nu mă interesează. în fond, dacă punem astfel problema, chiar și Hitler a avut o mamă! (Ce să mai vorbim de Ceaușescu.)

Va să zică avem de-a face cu un personaj istoric esențialmente negativ. Mergem mai departe.

V-am exprimat nemulțumirea mea privitor la rătăcirea din ultimele luni a lui Paul Goma în elogierea mareșalului și în discursul cu accente antisemite. Dv. îmi contestați ambele obiecții. Cu ce argumente?

îl includeți pe Goma în categoria mai largă a basarabenilor. Aceștia au avut o experiență specifică în privința mareșalului care i-a eliberat de ruși, deci ar fi îndreptățiți să-i poarte recunoștință peste timp. în consecință atitudinea lui Goma o considerați legitimă.

Vă răspund.

Cred că e riscant moral să abordezi figura unei personalități istorice din unica perspectivă subiectivă a percepției personale, făcînd sfidător abstracție de datele concrete ale realității sau diminuîndu-le pe cele care vin în defavoarea propriei tale percepții. Să presupunem că m-aș fi născut în Germania perioadei interbelice și tatăl meu – șomer cu situație materială precară – ar fi primit un excelent loc de muncă din partea lui Adolf Hitler într-o fabrică de armament. Aș avea dreptul azi să-i port fierbinte recunoștință Caporalului? Mai mult decît atît: aș fi îndreptășit să-i diminuez culpele pentru unicul motiv că mi-a făcut un bine personal – mie, familiei mele, altor germani de vîrsta mea? Bineînțeles că aș fi privit cu oroare dacă aș pune pe hîrtie un asemenea raționament. Şi atunci de ce ar trebui tratași cu mai multă indulgență Goma și ceilalți basarabeni pentru aureola cu care-l încalță pe Mareșal?!

Cu cîțiva ani în urmă am citit cu admirație un pasaj din Goma care observa că nu poate fi bun scriitor decît cel ce reușește să se transpună în pielea altuia, să-și asume o condiție umană diferită de a sa proprie, pentru a exprima din interior speranțele, durerile, frămîntările și fericirile celuilalt. (în italiană un asemenea proces de identificare cu aproapele tău se numește immedesimazione.) Cum în scrisul meu am fost totdeauna de partea celor care au pierdut, nu a celor care au cîștigat, cum în general scriitorul trebuie să fie – cum sublinia și I.D. Sîrbu – de partea văduvei și a orfanului, nu de cea a profitorului, dacă e pe alese în acest exercițiu de identificare, eu, ca scriitor, aleg să mă transpun în pielea evreilor persecutați de Antonescu, discriminați, spoliați, alungați și decimați în Transnistria, iar nu în pielea basarabenilor care, pentru puțini ani, s-au regăsit printr-un accident istoric fericit la pieptul patriei.

Opțiunea mea cred că e clară și nu mai are nevoie de explicații suplimentare. Dar nedumerirea care nu-mi dă pace este cum de Paul Goma, un scriitor mai semnificativ și mult mai experimentat decît mine, nu reușește și de această dată să iasă din propria piele – de basarabean – și să se închipuie pentru o vreme evreu sub guvernarea lui Antonescu?! Atunci cînd i-am citit cu entuziasm însemnările scînteietoare despre Jurnalul lui Mihail Sebastian, am crezut că fenomenul s-a produs și apele s-au despărțit de uscat. Ulterior mi-am dat totuși seama că a fost vorba de o mișcare inversă. în loc ca Paul Goma să fi mers spre Mihail Sebastian spre a-l înțelege, el l-a tras, dimpotrivă, pe acesta înspre sine. Nu Goma s-a făcut evreu, ci a încercat să-l facă pe Sebastian basarabean.

Cît privește notația dv., domnule Solacolu, că vă lipsește experiența de viață care să vă permită o apreciere corectă și deci lăsați victimele deportărilor să judece faptele, la fel cum lăsați și foștii pușcăriași politici să analizeze rolul nefast al pușcăriei – ei bine, pe această temă am scris prima mea polemică încă de acum zece ani împotriva lui Ştefan Borbély (reluată în vol. între Icar și Anteu). Ceea ce la bădăranul universitar mahalagiu era o diversiune nocivă, la dv. este doar un sofism necugetat. Nu există pericol mai mare decît să te dai la o parte dintr-o discuție fundamentală, sub pretextul că își lipsește priza directă, experiența vitală nemijlocită. Dar ce? Despre Auschwitz au scris doar cei care au trecut pe acolo?!

Venim acum și la înverșunarea antievreiască a lui Goma, relevabilă mai ales în ultimele lui scrieri. Dv. afirmați că autorul are dreptate întrucît își asumă sarcina de a descrie fapte istorice concrete, care într-adevăr au avut loc. Paul Goma, afirmați dv., “era îndreptățit să scrie ceea ce a scris, dacă aceste fapte erau adevărate, dar ar fi fost bine dacă s-ar fi gîndit și la efectul scrierii sale, la felul în care ea va fi receptată”. Ciudată adnotare aveți aici, prin deviere. De parcă v-ați scărpina la urechea dreaptă cu mîna stîngă! Dar poate vreodată un autor să prevadă toate efectele scrierilor sale? Poate el să epuizeze gama completă de semnificații ale propriului text? Nu, fără îndoială. Problema în legătură cu Săptămîna roșie, analiză istorică propusă de Paul Goma, este în altă parte. Avem aici o dovadă palpabilă a felului în care un cercetător poate cădea în eroare chiar relatînd fapte adevărate.

Nu cunosc în detaliu atrocitățile comise de evreii din Basarabia împotriva românilor și deci, pînă la proba contrară, îi acord deplin credit lui Goma în descrierea faptelor. Dar datoria de obiectivitate îi pretindea să așeze în pagină informația în mod echilibrat. Prin selectarea unor date și înșirarea lor, orice scriitor dibace poate orienta atenția cititorului într-o anumită direcție predeterminată. Trecînd sub tăcere motivațiile celeilalte tabere și exhibînd doar violența barbară a gesturilor, autorul ne oferă o imagine parțializată. Chiar unilateral a fost conflictul, așa cum l-a descris Goma? Evreii au fost într-adevăr niște bestii, iar românii au fost cu toții căsăpiți ca niște neajutorați? Tăcerea mieilor poate fi o metaforă de succes pentru un film comercial, dar nu o premisă validă în cercetarea istorică.

Fapt este că autorul pune cap la cap o serie întreagă de ignominii săvîrșite de anumiți evrei împotriva anumitor români. Pot fi toate acestea adevărate. Dar să te sprijini pe asemenea premise disparate pentru a încerca atenuarea (ba chiar, pînă la un punct, explicarea) valului antisemit românesc care a urmat mi se pare o groasă exagerare. Iar cînd Goma eșuează cu aceeași patimă – deja penibilă, stridentă și neavenită – în adnotările asupra actualului conflict arabo-israelian, deplîngîndu-i pe mielușeii palestinieni și biciuindu-i verbal pe călăii evrei, dați-mi voie să-i citesc opiniile nu altfel decît cu groază.

Vă rog să nu deduceți din rîndurile mele că aș avea o slăbiciune sentimentală pentru cauza israeliană, sau că aș fi înverșunat împotriva argumentelor palestiniene. Tocmai că încerc să-mi păstrez capul pe umeri, să ascult ambele tabere și să le dau dreptate în anumite situații unora, în alte situații altora. Cred că aceasta ar trebui să fie poziția unui observator istoric, politic, civic etc. lucid, neutru și cît de cît obiectiv. Nu cred că evreii au dreptate. Nu cred că arabii au dreptate. Sînt convins că uneori greșesc unii, alteori sînt de vină alții, și de cele mai multe ori cu toții.

Dar, spre imensa mea tristețe, nu țin minte să fi găsit în Săptămîna roșie de Paul Goma argumente care să înfiereze antisemitismul românesc (deși am citit zeci de pagini despre ticăloșiile evreiești antibasarabene); n-am identificat oroarea autorului în fața atentatelor sinucigașe palestiniene (deși am găsit disprețul său transparent la adresa unor politicieni israelieni).

Dacă această ipostază vi se pare dumneavoastră, domnule Ion Solacolu, că ar reflecta “linia etică, justițiară” a lui Paul Goma, atunci dați-mi voie să vă răspund că sîntem într-un flagrant dezacord în ceea ce privește ideea de justiție.

în așteptarea argumentelor dv. care să mă convingă

și cu aceeași căldură amicală din totdeauna

Laszlo Alexandru

Dietzenbach, 25 octombrie 2002

Dragă domnule Laszlo,

îți mulțumesc pentru scrisoarea de ieri. Şi îți răspund cu promptitudine similară.

Ceea ce mă amuză la schimbul nostru de idei este scenariul ce se repetă aproape identic: dumneata îmi scrii ceva, eu îți răspund nuanțînd într-o oarecare măsură, dumneata ai senzația că te contrazic și obiectezi iritat. Dar, de fapt, dacă ai răbdare și mai citești încă o dată textele, al dumitale și al meu, nu găsești nici o contradicție.

Te asigur, dragă domnule Laszlo, că împărtășim idei atît de apropiate încît practic se suprapun, și în privința mareșalului Antonescu, și în privința caracterului neechilibrat al textului lui Paul Goma. Deosebirea este, după părerea mea, doar în formulare. Fondul mi se pare identic.

în scrisoare spui un lucru extrem de important. Citez: “Cu cîțiva ani în urmă am citit cu mare admirație un pasaj din Goma care observa că nu poate fi bun scriitor decît cel ce reușește să se transpună în pielea altuia, să-și asume o condiție umană diferită de a sa proprie, pentru a exprima din interior speranțele, durerile, frămîntările și fericirile celuilalt”. Şi așa mai departe. Scuze pentru poate prea lungul citat.

Păi, dragă domnule Laszlo, dacă lucrul acesta l-ai admirat la Goma (din cîte înțeleg, principiul, și nu punerea lui în practică - vezi exemplul pe care-l dai: Mihail Sebastian), dacă ai găsit că, într-adevăr, așa trebuie să facă un bun scriitor, apoi de ce nu încerci să aplici dumneata însuși, în scrierile dumitale, acest principiu pe care-l admiri atîta? Fiindcă, stimate prietene, părerea mea este că exact lucrul acesta ne deosebește: eu încerc întotdeauna (și o fac de cînd mă știu matur, deci de niște decenii), să intru în pielea personajelor al căror comportament vreau să mi-l explic, pentru a le putea înțelege din interior, nemulțumindu-mă cu o cît ar fi ea de atentă privire din afară; pe cîtă vreme dumneata nu procedezi deloc așa, făcînd cam ceea ce spui că a făcut Paul Goma cu Mihail Sebastian. Sau așa mi se pare mie. Greșesc? Să exemplific cu niște personalități cu care am venit, cît de cît, în contact. O iau cronologic. în pielea lui Gheorghiu-Dej, recunosc, n-am încercat să intru. Probabil că eram prea tînăr: în anul în care a murit, împlineam 28 de ani – altele îmi treceau pe atunci prin cap, nu mă preocupa înțelegerea reacțiilor dictatorului... în schimb pe Ceaușescu am căutat să-l înțeleg din interior, și cred că în bună măsură am reușit. Rezultatul a fost într-un fel surprinzător: nu numai că n-am mai fost în stare să urăsc personajul, cu toate că motive aveam destule, dar m-a podidit un soi de compasiune, al cărei maxim s-a înregistrat atunci cînd am văzut înregistrarea “procesului” de la Tîrgoviște – am avut senzația că dintre toți cei aflați acolo, în sală, el, criminalul, a avut atitudinea cea mai demnă. Pomenești în scrisoare de Hitler, afirmînd că n-ai avea nici un motiv să-i porți recunoștință fierbinte, că n-ai fi îndreptățit să-i diminuezi culpele, pentru faptul că i-ar fi dat tatălui dumitale, șomer, un bun loc de muncă într-o fabrică de armament. Absolut de acord cu reacția dumitale. Dar te intreb: dar tatăl dumitale crezi că ar fi avut aceeași reacție ca și dumneata? Eu înclin să cred că nu. Şi mă bazez numai pe conflictul de generații care s-a petrecut în Germania, al cărui rezultat a fost ceea ce s-a numit “revolta copiilor foștilor naziști”, care a coincis oarecum cu mișcările studentești din 1968, dar și cu începutul “denazificării” reale, profunde, cu ceea ce s-a numit ulterior “Vergangenheitsbewältigung” – adică lupta, dominarea, învingerea trecutului. în privința lui Antonescu, care nu mi-a fost niciodată simpatic, am încercat totuși să-l înțeleg, fără ca prin aceasta să-i diminuez culpa: părerea mea este că s-a făcut vinovat de ceea ce e numit “crimă împotriva umanității”. A fost desigur, cum scrii, o personalitate complexă și, ca orice asemenea personalitate, a avut și părți pozitive. Trăgînd însă o linie, personajul a fost negativ, iar pentru poporul român – pe care el, în felul lui, l-a iubit; asta nu i se poate contesta – malefic. Asta nu mă împiedică însă să constat, și să înțeleg, că basarabenii – în general, ori numai cei din categoria lui Goma – îl privesc altfel. De ce înțeleg și respect acest punct de vedere, chiar dacă nu sînt de acord cu el? Ţi-am scris și ai reacționat iritat: deoarece simt că îmi lipsește o anumită experiență de viață, și din pricina asta “organul” meu e mai puțin sensibil, sau are o sensibilitate necorespunzătoare unei corecte înțelegeri a fenomenului. Același lucru și în ceea ce privește întîmplări petrecute în lumea deținuților politici. (O idee pe care ai respins-o, aducînd în discuție faptul că nu toți cei ce au scris despre Auschwitz au și fost la Auschwitz. De acord cu dumneata. Dar... întîi: o scriere a unuia care a fost la Auschwitz mi se pare, din start, mult mai autentică decît a unuia care n-a fost acolo. Şi asta independent de calitatea ei. Al doilea: am remarcat la unele scrieri despre închisori – de regulă la cele de calitate – că se vorbește despre niște senzații, sentimente, relații care mi se par ciudate, pe care nu le percep în totalitate, corect pînă la capăt; presupun că din aceeași cauză, a lipsei de experiență.)

Asta mă face, dragă domnule Laszlo, să fiu mai prudent atunci cînd încerc să comit o judecată de valoare în domenii de viață unde simt că experiența mea e deficitară.

Să revin însă la mesajul dumitale.

N-am considerat nici un moment atitudinea lui Goma ca “legitimă”, cum scrii, ci doar “explicabilă”; sau, dacă vrei, “de înțeles”, gîndindu-mă tocmai la acea experiență de viață pe care Goma a avut-o, dar care mie-mi lipsește. Atît. Că Goma e subiectiv – lucrul acesta mi se pare normal, firesc: așa e Goma. Eu nu l-am cunoscut altfel, ci l-am acceptat așa, fiindcă subiectivismul lui, cît o fi el, nu m-a deranjat cu nimic. Şi pentru că în spatele lui am avut impresia că deslușesc un suflet mare. Or, se știe că cine e sufletist, e și subiectiv – astea cam merg împreună...

Altfel spus, Goma nu e un analist politic, ci un scriitor. Dacă vrei: un artist. Şi cred că unui artist îi este permis să fie subiectiv.

De fapt, putem spune că Goma privește lucrurile unilateral, din unghiul lui de vedere, acela al românului basarabean. Dumneata îi ceri, cîteva rînduri mai la vale, să lepede straiele românului basarabean și să le îmbrace pe cele ale evreului deportat în Transnistria. îi ceri acest efort, bazîndu-te pe faptul că dumneata ești în stare să-l faci. îți spun într-o paranteză că și eu sînt în stare să mă transpun, în limita posibilului, în situația unui evreu deportat în Transnistria. Nu știu în ce măsură mi-a reușit, dar de încercat am încercat. Asta este însă problema mea. Dar dacă eu am încercat și am fost mulțumit de unele rezultate, nu m-am gîndit niciodată să cer acest lucru și altcuiva. Deoarece consider că este, în primul rînd, o chestiune de opțiune personală. Dumneata gîndești altfel, și e dreptul dumitale inalienabil. îi ceri deci lui Goma, mai mult sau mai puțin imperativ, să lepede straiele basarabeanului și să le îmbrace (din cînd în cînd, alternativ) pe cele ale evreului. Fără să te întrebi dacă vrea sau/și dacă poate? Goma ți-ar putea răspunde că el e mulțumit de straiele pe care le poartă și că dorește să rămînă în felul acesta îmbrăcat. E dreptul lui, la fel de inalienabil. El te mai poate însă întreba cu ce drept îi ceri dumneata, lui, să schimbe straiele? E iarăși dreptul lui s-o facă, și tare mi-e teamă că n-ai să găsești un răspuns convingător. Eu unul, în locul dumitale, n-aș risca. Dar asta nu e, iarăși, problema mea...

Chestiunea este, așadar, destul de complicată. Nu-i poți cere cuiva să facă și dintr-unele și dintr-altele, ci trebuie să-l lași să facă ceea ce-l trage inima. Așa e liberal, așa e democratic. Şi atunci? Atunci unul face de unele și altul face de altele. După cum îi e, fiecăruia, voia. Iar diversele lucrări se completează reciproc, ele sînt, dacă vrei, complementare, contribuind fiecare la o mai bună, la o mai obiectivă redare a întregului.

Ţi-am vorbit în mesajul precedent de istoricul și eseistul Jean Ancel, pe care l-am cunoscut în 1994, în Israel. (în cele ce urmează, nu mă voi referi la istoric, ci la eseist.) El scrie tocmai despre evreii deportați în Transnistria. Are și el memoria lui: se pare că o parte din familia lui a murit acolo. Este, ca și Goma, subiectiv. Dacă vrem, Ancel (sau altul dintre istoricii evrei, m-am referit la el doar ca la un exemplu) e un soi de “pandant” al lui Goma. Fiecare privește lucrurile din unghiul lui. Puse alături, scrierile lor, ambele subiective, ne permit o “decodare” a întregului, care este mai mult sau mai puțin obiectivă.

Şi Goma, și Ancel sînt, într-o măsură sau alta, actori ai evenimentelor petrecute între 1940 și 1944, în zona Prut-Nistru-Bug. Lor, actorilor, nu le poți cere să fie obiectivi. Cel puțin din pricina faptului că memoria lor este încărcată cu o doza apreciabilă de suferință, pe care nici unul n-a putut s-o dea uitării. Pe ei, pe actori, pe mărturisitori trebuie să-i accepți așa cum sînt, adică subiectivi. Sigur, s-ar putea imagina, într-o situație ideală, sau mai degrabă absurdă, depinde cum o privești; s-ar putea imagina, deci, ca cei doi actori mai înainte numiți să scrie, fiecare, despre subiectul celuilalt. Dacă ar scrie așa, în cruce, textele lor ar fi extrem de interesante, fără discuție. Dar poți să le-o ceri? Bineînțeles că nu.

Şi totuși? Chestiunea aceasta, pe care am caracterizat-o ca fiind “absurdă”, nu e chiar atît de lipsită de interes pe cît pare la o examinare ceva mai superficială. Căci problema “Transnistria”, despre care discutăm, face parte din discuția mai generală, pe care s-o numim “Gulag-Holocaust”, despre care știi foarte bine că s-a împotmolit, că a intrat în impas, că a pornit-o, în cel mai bun caz, pe calea discuțiilor paralele, ca un soi de dialog al surzilor în care, de fapt, fiecare caută parcă să acopere ceva de care nu e prea mîndru, pe care într-o măsură îl regretă, dar n-are curajul s-o spună etc. etc. (Nu insist, ca să nu lungesc prea mult vorba.) Mă întreb, numai, ce-ar fi dacă criticii Gulagului s-ar apuca să critice Holocaustul, iar cei ai Holocaustului, în contra-partidă, Gulagul? E o situație care nu mi se pare deloc absurdă. Şi e singura care ar putea să scoată lucrurile din impas, atîta vreme cît mai trăiesc și sînt implicați, într-un fel sau în altul, actori ai evenimentelor respective sau doar rubedenii ale lor.

Revin la mesaj.

îmi mai reproșezi că mă dau la o parte și că-i las pe deportați și, respectiv, pe pușcăriași să discute problemele lor. Absolut inexact. Nu mă dau deloc la o parte. Ci doar nu mă îmbulzesc ca elefantul în magazinul cu porțelanuri. Acolo unde nu mă pricep, nu mă bag. Pur și simplu. Asta mi se pare singura atitudine corectă. Netrecînd pe acolo, nu-mi pot permite să judec. De pildă, pe cel care a cedat torturilor, la anchetă. Sau pe cel care a devenit colaborator. Nefiind pus în situație, neștiind cum aș fi reacționat, nu pot să-mi permit să judec pe unul sau pe altul. Nu e vorba aici de un “sofism necugetat”, cum scrii, ci de o chestiune de elementar bun simț. Atît. Nu că “nu mă bag acolo unde nu-mi fierbe oala”, ci “nu mă bag acolo unde nu mă pricep”. Unde vezi sofismul?

Nici eu nu am informații despre ceea ce s-a petrecut, cu adevărat, în Basarabia – întîi: între iunie 1940 și iunie 1941; apoi: între iunie 1941 și august 1944. De aceea mă feresc să mă pronunț în vreun fel. “Ceva” însă s-a petrecut acolo. îți supun atenției trei elemente aparent disparate. Primul: au existat români ardeleni care au ajutat evreilor să se salveze trecînd în Ardealul de Sud. Al doilea: n-am auzit de cazuri similare în Basarabia. Al treilea: Valentina Caraion (a cărei familie a fost deportată ca “evrei din Odesa” către Bug) povestește că evreii nu puteau fugi din coloanele de deportați care noaptea nu erau supravegheate, deoarece țăranii ucraineni, de un “antisemitism feroce”, îi denunțau imediat – erau prinși și executați.

Repet: ce s-a petrecut, cu adevărat, în Basarabia? întrebarea rămîne deschisă...

într-o chestiune – iartă-mă că mă văd obligat să ți-o spun – chiar te contrazici. O dată, îi reproșezi lui Goma că n-a produs o scriere echilibrată, că s-a referit doar la necazurile pricinuite de evrei basarabenilor. Iar în alt loc îmi reproșezi mie că am spus că Goma nu s-a gîndit la efectul pe care-l va avea scrierea lui (care ar putea fi socotită ca fiind antisemită). Păi, dragă domnule Laszlo, n-ai impresia că e același lucru?

M-am lungit peste măsură, te rog să mă scuzi.

Cu aceeași prietenie,

al dumitale,

Ion Solacolu

P.S. Iertată să-mi fie o remarcă: felul in care caracterizezi perioda trăită de românii din Basarabia între 1941 și 1944, ca un “fericit accident istoric” prin care s-ar fi “regăsit” la “pieptul patriei”, mi se pare prea crud. Şi nemeritat. Nedrept.

Cluj, 3 noiembrie 2002

Stimate domnule Solacolu,

Am impresia că ne-am exprimat amîndoi suficient de nuanțat argumentele. Doar cîteva ultime retușuri se mai impun.

Cînd mă refeream în misiva mea anterioară la exercițiul de identificare a scriitorului cu victimele, în nici un caz nu vedeam procesul ca pe o îmbrăcare a pielii de… măgar criminal. Nici o secundă nu-mi trecea prin minte să mă transpun în situația lui Gheorghiu-Dej, Ceaușescu sau a altor monștri creați de o istorie bolnavă. Niciodată nu-mi voi stoarce imaginația să pricep sau eventual (Doamne ferește!) să compătimesc vreun dictator. Dacă aveți dv. așa, pe undeva, o glandă pentru Cizmarul autohton, ca să vă lăsați “podidit” de compasiune pentru el, atunci măcar fiți conștient de faptul că practicați deja un flagrant exercițiu de masochism, nicidecum o asumare a condiției de victimă (despre care vorbeam eu).

Aș mai băga de seamă că acesta nu mi se pare un proces facultativ, pe care unii artiști îl adoptă dacă se simt în stare iar alții îl ignoră. Cred, dimpotrivă, că este vorba de singura posibilitate de a descrie onest o circumstanță istorică: din perspectiva victimei. Dacă poate fi mai mult sau mai puțin adevărată aserțiunea că istoria (oficială) o scriu învingătorii, în ceea ce mă privește consider că rolul scriitorului independent este de a se înhăma la istoria – esențialmente apocrifă – redactată din punctul de vedere al victimei și reflectîndu-i adevărurile.

Iată motivul pentru care au reușit să mă aducă în pragul perplexității ultimele scrieri ale lui Paul Goma. în optica mea Goma încarnează însuși prototipul scriitorului neoficial, în răspăr cu Oficialitatea, omul care și-a modelat întreaga viață pentru a înălța acest altar de portavoce a victimelor. Şi brusc atîta obtuzitate la el față de o amplă categorie de victime ale secolului trecut!

îmi veți spune, probabil, că obtuzitatea este rezultatul direct al patimii. De acord, dar ce are a face patima cu analiza istorică lucidă și responsabilă?! Cînd, de pildă, Goma notează că evreii polonezi au tot dreptul să-i fie recunoscători lui Stalin pentru că i-a salvat din lagărele naziste, și același drept și-l ia el însuși ca basarabean de a-i fi recunoscător, în mod simetric, lui Antonescu – ei bine, judecata lui e de două ori aberantă. Nici evreii salvați de Stalin, nici basarabenii salvați de Antonescu nu au dreptul – dacă doresc să producă o judecată istorică obiectivă, corectă și de bun simț – să uite crimele abominabile ale celor doi dictatori (unul mai mare, altul mai mititel, în funcție de spațiul geografic pe care l-au avut la dispoziție). Recunoștința personală, la fel ca și ura personală, fac ravagii cînd se interferează cu judecata istorică. în cel mai rău caz, Paul Goma era obligat să facă mențiunea preliminară că nu ne oferă în Săptămîna roșie studii istorice cu pretenții de seriozitate și cu bibliografie de specialitate, ci o răbufnire personală, o răfuială cu prezentul și trecutul.

Căci problema dramatică tocmai asta este, domnule Solacolu. Paul Goma s-a specializat în așezarea de-a curmezișul. El este un mare maestru al sfidării normelor oficiale. Atitudinea lui a fost admirabilă atunci cînd s-a împotrivit din răsputeri, cu vorba și cu fapta, comunismului leninist, stalinist, dejist și ceaușist. I-am stat apoi alături cu textele mele polemice, atunci cînd Paul Goma s-a luat la harță în Jurnalul său cu structurile osificate ale culturii române contemporane, cu sferele de influență omnipotente, cu bisericuțele promiscue și cu mentalitățile înțepenite. Dar acum cînd – dacă bine observ – cursul istoriei se îndreaptă, sub influența puterii americane, spre condamnarea absolutismelor de orice speță și, prin intermediul globalismului computerizat de factură postmodernă, spre deconstruirea proiectelor dictatoriale localiste, nu-l pot urma pe Paul Goma în operațiunea de spălare a banilor murdari purtînd efigia lui Ion Antonescu. Atît și nimic mai mult. Nu înseamnă nicidecum că, prin acest punct de vedere, aș adera la cohorta dușmanilor și denigratorilor lui Paul Goma. Vreau să atrag pur și simplu atenția că în redactarea istoriei apocrife, a scriitorilor independenți, trebuie folosită rațiunea și nu pasiunea.

Dincolo de acest caz individual, rămîne însă acută problema pe care am dezbătut-o într-un dialog anterior, deja publicat, faptul că există două tabere între care nu pare să adie vreo briză de dialog: obsedații în demontarea Holocaustului brun vs. obsedații în demontarea Holocaustului roșu. E amuzantă soluția pe care o propuneți dv. și totodată, mă tem, irealizabilă, anume să-i punem pe unii să scrie despre tema de lucru a celorlalți și viceversa. Am atinge cu asta idealul și tare mă tem că acest stadiu ne este deocamdată refuzat. Din păcate singura soluție care ne rămîne nouă, spectatorilor independenți, este să ne continuăm misiunea de observare de la mantinelă și să fluierăm din străfundul plămînilor atunci cînd jucătorul vreunei echipe, prefăcîndu-se a căuta pucul, îl izbește cu crosa în plină figură pe competitorul echipei… nu adverse, ci diverse.

Să privim deci partida mai departe.

Cu stimă,

Laszlo Alexandru

Dietzenbach, 24 noiembrie 2002

Dragă domnule Laszlo,

Permite-mi cîteva succinte note în încheierea schimbului nostru de scrisori pe această temă.

1. A încerca să întelegi motivațiile, mobilurile unui anume personaj negativ (în cazul de față, generalul Ion Antonescu), nu înseamnă nici a-l compătimi, nici a-i scuza faptele. Orice judecător, înainte de a pronunța condamnarea, încearcă să-l înțeleagă pe acuzat. Dacă n-o face, nu-i un judecător bun.

2. Atît românii din Basarabia, între 1940-41, cît și evreii deportați în Transnistria, între 1941-1944, au fost victime. Şi unii, și alții. Unii ai Gulagului, alții ai Holocaustului. Numai aspectul acesta e de ajuns să complice o situație pe care dumneata cauți cu tot dinadinsul s-o simplifici. Cred că ceea ce numai aparent ne desparte e faptul că eu mă strădui să-i înțeleg și pe unii, și pe alții. Dar pe deasupra și înainte de toate, nu românii din Basarabia sînt răspunzători de uciderea în masă a evreilor ce erau deportați în Transnistria. Asta e dincolo de orice discuție.

3. Mi se pare absolut normal ca, în momentul eliberării de apăsarea unui pericol de factură existențială, evreii, sau unii dintre ei, să-l fi privit pe Stalin ca pe un eliberator. Şi la fel, românii din Basarabia, sau unii dintre ei, pe Antonescu. Ceea ce nu înseamnă că, prin aceasta, crimele unuia ori ale altuia pot fi uitate ori șterse.

4. Felul în care îl judeci pe Goma, “cel de după Jurnal”, mi se pare nedrept. Am impresia pe undeva că pentru dumneata există doi Goma – unul cu care în bună măsură te-ai identificat și un altul care de la un timp nu mai răspunde așteptărilor dumitale. Nu există însă decît un singur Goma: anume, Paul Goma. Că el nu te mai mulțumește, asta nu e neapărat problema lui.

5. Asupra discuției Gulag vs. Holocaust ar fi mai multe de spus. Sigur că soluția imaginată de mine e una ideală, iar realitatea e, din păcate, tocmai pe dos. Ceea ce are ca rezultat – aproape natural, aș zice – că cele două grupuri de “demolatori”, cum îi numești, să se acuze reciproc de monopolizarea suferinței prin estomparea grozăviilor celuilalt flagel. Din pricina asta discuția s-a și blocat, între cele două grupuri instalîndu-se un dialog al surzilor. De care profită exact cei ce nu sînt interesați de punerea în lumină a nici unuia dintre cele două tipuri de genocid. Adică adversarii democrației. Evident, o discuție în care cei ce iau parte la ea s-ar preocupa, simultan, de “demolarea” ambelor flageluri, chiar și în inegală măsură, ar fi mult mai echilibrată decît cea la care asistăm în prezent. Care – din motive și ideologice, aș spune – pare că bate efectiv pasul pe loc. Să fie aceasta tot o situație ideală? Nu cred. Am impresia mai degrabă că discuția, așa cum se desfășoară acum, suferă de o evidentă carență a spiritului democratic. E motivul pentru care nu cred că se poate asista la ea ca la un spectacol. Sau că, altfel spus, spectacolul la care asistăm nu e defel amuzant.

Cu aceleași sentimente amicale,

al dumitale,

Ion Solacolu
 

[intoarcere sus]