Lucian Sârbu

DEVENIND "ANTISEMIT" (1)

Precizare: Textul care urmează a fost scris prin noiembrie 1998. Povestea lui o redau în Devenind "antisemit" (2)

*

La noi, când vorbeşti de "revizionism", te gândeşti imediat la relaţia Bucureşti-Budapesta şi la problema Transilvaniei. Aceasta e o treabă ce ţine de un revizionism esenţialmente politic. Puţină lume, însă, ştie că mai există un alt tip de revizionism, specific, de astă dată, Occidentului, şi care, spre deosebire de revizionismul nostru, este unul esenţialmente istoric. Mai precis, e vorba, de vreo cincisprezece ani încoace, de punerea tot mai apăsată în discuţie a istoriei celui de-al doilea război mondial şi a adevărurilor istorice legate de acesta. Din curentul "revizionismului istoric" face parte şi lucrarea Miturile fondatoare ale politicii israeliene de Roger Garaudy, apărută în acest an şi la noi.

Cartea lui Garaudy e departe de a fi perfectă, suferind pe alocuri de nişte limitări ideologice absolut inacceptabile. Fost membru al partidului comunist francez, autorul este un marxist riguros, ceea ce, în sine, n-ar fi prea grav - de gustibus et coloribus non disputandum - dacă asta nu l-ar face să aibă o percepţie asupra istoriei care cu greu mai poate fi acceptabilă astăzi: "Ceea ce se numeşte "Istoria" este scrisă de învingători, de stăpânii imperiilor, de generalii pustiitori ai pământului oamenilor, de financiarii jefuitori ai bogăţiilor lumii ce supun geniul marilor inventatori din ştiinţă şi din tehnică operei lor de dominaţie economică sau militară..." (p. 209) şi: "Istoria, pentru a scăpa de terorismul intelectual al predicatorilor urii, necesită o continuă revizuire. Ea este revizionistă sau nu este decât o propagandă deghizată." (p. 86). La fel gândea şi Marx, în urmă cu o sută cincizeci de ani; pentru Marx, istoria era un şir de evenimente reale, autentice, deformate însă de interesele ideologice ale istoricilor. O informare obiectivă despre un fapt istoric anume nu putea exista decât dacă se identificau şi se dădeau la o parte interesele de clasă ale celui care scrisese textul. Abia atunci faptul apărea în toată splendoarea sa, putând fi înţeles obiectiv. Ori, un demers asemănător încearcă şi Garaudy. Istoriografia de tip marxist, însă, nu mai poate fi luată în considerare după critica făcută pozitivismului la sfârşitul secolului trecut. Faptele în istorie nu sunt  identice cu faptele ştiinţifice. Le putem denumi pe primele, în spiritul vremii noastre, fapte informaţionale, în vreme ce numai celelalte sunt reale. Raportul dintre conştiinţa noastră şi faptele informaţionale este mediat întotdeauna de un text, pe când raportul dintre conştiinţă şi faptele reale e mediat de experienţă. Fiecare putem avea o experienţă istorică anume, în sensul că participăm la un eveniment istoric; dar în momentul în care ne convertim experienţa în text, ea încetează a mai fi experienţă, devenind în întregime text; şi atunci când o altă conştiinţă va re-converti textul în experienţă, ea nu va mai avea experienţa noastră istorică, ci numai îşi va închipui care trebuie să fi fost experienţa ei dacă s-ar fi aflat în miezul acelui eveniment.

Diferenţa dintre un istoric şi un om de ştiinţă nu constă atât în metodă, cât în materialul asupra căruia îşi exercită munca. În fond, şi istoricul şi omul de ştiinţă sunt doi indivizi raţionali, care caută să ordoneze conform principiilor raţiunii anumite date specifice. Dar, în vreme ce omul de ştiinţă dispune de un material relativ finit - neavând nevoie decât de o singură experienţă pentru obţinerea unui rezultat obiectiv - istoricul dispune de un material infinit, care se poate îmbogăţi continuu prin noi şi noi informaţii. Faptele informaţionale se apropie între ele într-un tablou pe care istoricul trebuie să-l facă, pe cât posibil, raţional. Oricând poate apărea în acest tablou ceva nou care să poată da peste cap raţionalitatea abia stabilită, făcând necesară o nouă muncă de ordonare. Şi, în vreme ce pentru un om de ştiinţă absenţa din tablou a unui element nu constituie o problemă, deoarece raţiunea precede cercetarea, în cazul istoricului cercetarea precede raţiunea.

Ori, la Garaudy există în mod clar tendinţa de a se raporta la faptele istoriei ca la faptele obiective ale omului de ştiinţă, pe care numai nişte interese meschine le-au ocultat, ţinându-le până azi în întuneric. Cu alte cuvinte, interpretarea sa a istoriei, care a reuşit să se lipsească de acele interese meschine, e corectă, definitivă, în vreme ce interpretarea cealaltă e falsă şi total neadevărată. Despre greutatea pe care o au interesele în scrierea istoriei se vor pronunţa însă istoricii înşişi. Dincolo de acestea, cartea lui Garaudy este interesantă din două motive: primul, fiindcă pune în discuţie anumite afirmaţii care au căpătat statutul de "dogme" ale istoriei şi apoi datorită reacţiei violente pe care apariţia acestei cărţi a stârnit-o în Franţa.

Prin "mit istoric", Garaudy pare să înţeleagă, deşi nu o spune explicit nicăieri, o istorisire fără fundamente reale, dar luată drept reală tocmai pentru a se putea construi, pe baza ei, realitatea. Identificând politica statului israelian cu politica sionistă (naţionalismul extremist evreu), el crede că putem găsi la bazele ei două feluri de mituri - deci de poveşti luate drept realităţi: mituri teologice şi mituri ale secolului XX. Primele sunt în număr de trei: "mitul" ţării promise, "mitul" poporului ales şi "mitul" purificării etnice practicată de Iosua, celelalte în număr de patru: "mitul" antifascismului sionist, "mitul" justiţiei de la Nüremberg, "mitul" celor 6 milioane de victime ale Holocaustului şi "mitul" ţării fără popor - conform căruia Israelul era gol la venirea colonilor evrei.

Partea cea mai interesantă a cărţii este, de departe, cea de-a doua, care se ocupă de ultimele patru. În general critica primelor trei "mituri", de origine evident biblică, este făcută după poziţii scientiste, agnostice, conform cărora nu putem citi literal textul Pentateuhului; argumentele pe care se bazează autorul sunt unele de tipul: "Nu suntem în măsură să afirmăm că, la un moment sau altul în istorie, Dumnezeu s-ar fi prezentat în faţa unui personaj numit Avraam şi că i-ar fi conferit acestuia titlurile legale de stăpânire a ţării Canaanului. Din punct de vedere juridic nu avem în mână nici un act de donaţie semnat 'Dumnezeu' şi avem motive întemeiate să credem că scena din Facerea 12/1-8 şi 13/14-18, de exemplu, nu este reflectarea unui eveniment istoric." (p. 24) Bazându-se în comentariile sale privitoare la Biblie numai pe cercetări teologice protestante, Garaudy e departe de a realiza o argumentare convingătoare şi coerentă în favoarea ideii că, din punct de vedere istoric, ce s-a întâmplat acum trei mii de ani - dacă s-a întâmplat - este lipsit de importanţă pentru ceea ce trebuie să se întâmple azi. Să reţinem doar că, în opinia autorului, "mitul" ţării promise a stat şi stă în continuare la baza revendicărilor asupra teritoriilor palestiniene, iar "mitul" poporului ales şi "mitul" purificării etnice au alimentat, în opinia acestui autor, "rasismul" evreiesc şi violenţele comise de-a lungul timpului împotriva arabilor.

Bătăile de cap ale autorului şi ale cărţii sale, însă, nu au venit, cu siguranţă, din cauza acestor teze. Publicată în regim de samizdat, adică pe cheltuiala autorului, tipărită prima dată într-un tiraj confidenţial la sfârşitul lui 1995 şi distribuită unor cunoştinţe, cartea a găsit adăpost în cele din urmă la librăria românească din Paris a lui George Dănescu, după ce declanşase un imens scandal de presă, şi nu numai.

Este clar că nu prima parte, de critică a revelaţiei biblice, face ca interesul în jurul cărţii lui Garaudy să fi fost nespus de mare. La urma urmei, ceea ce susţine acolo Garaudy e, din punct de vedere creştin, o blasfemie. Din punct de vedere creştin, bineînţeles că nu se pune problema asupra neveridicităţii istorisirilor Vechiului Testament căci, dacă ele sunt neveridice, nu avem nici un temei să nu credem că şi Noul Testament ar fi neveridic, Iisus însuşi fiind, atunci, un simplu mit. Atâta doar că în Occident ca, de altfel, în mai toată lumea, de multă vreme nu mai constituie un delict de opinie asemenea păreri - dovadă şi faptul că teologia însăşi a ajuns acolo exponenta deschisă a unor asemenea păreri - şi deci nimeni nu s-ar mai simţi lezat dacă ar veni cineva care să spună că Biblia e falsă. Spiritele se încing numai în jurul chestiunilor legate de problemele secolului XX - chestiuni pe care le voi expune pe scurt mai jos.

Prima: "mitul" antifascismului sionist. Garaudy încearcă să argumenteze că pentru conducătorii sionişti, în anii '30, primordială era preocuparea legată de înfiinţarea statului Israel şi nu aceea privitoare la salvarea co-religionarilor. O  declaraţie din 7 decembrie 1938 a lui David ben Gurion, unul din fondatorii statului Israel, citată în carte, sună foarte interesant: "Dacă aş şti că pot fi salvaţi toţi copiii din Germania ducându-i în Anglia şi numai jumătate dintre ei transportându-i în Eratz Israel, eu aş alege a doua soluţie. Căci noi trebuie să ţinem cont nu numai de viaţa acestor copii, dar şi de istoria poporului lui Israel." (p. 47) În opinia autorului, dorinţa sioniştilor de a coloniza Palestina se găsea într-un acord perfect cu dorinţa lui Hitler de a scăpa de evrei, drept pentru care naziştii şi sioniştii nu se duşmăniseră ci, dimpotrivă, colaboraseră tot timpul. Se pare că unele aranjamente ar fi fost descoperite mai târziu, în anii '50, de justiţia israeliană (cazul Rudolf Kastner, p. 54-55). În orice caz, documentaţia expusă de autor este extrem de bogată şi, în cazul în care e adevărată, îi invită pe istorici la o reflecţie serioasă asupra istoriei secrete a celui de-al doilea război mondial.

A doua chestiune: "mitul" justiţiei de la Nurenberg. Opinia lui Garaudy este că tribunalul de la Nurenberg a pus în cârca Germaniei şi a germanilor mult mai multe crime decât fuseseră comise în realitate, unele dintre ele fiind contrafăcute. Discuţia se axează în jurul a ceea ce a putut însemna sintagma "soluţie finală" pentru Hitler şi subalternii săi, părerea autorului fiind că aceştia înţelegeau de fapt expulzarea din Europa a tuturor evreilor şi nicidecum exterminarea lor. Aici, evident, Garaudy se găseşte într-o contradicţie făţişă cu istoricii normali care au susţinut mereu că lagărele de concentrare nu erau decât nişte abatoare uriaşe în care milioane de oameni nevinovaţi au fost duşi la moarte de regimul nazist. Garaudy neagă, însă, pe de o parte cifrele şi pe de altă parte chiar dovezile: el spune că nu au existat camere de gazare, că totul e o înscenare a aliaţilor, iar crematoriile serveau în realitate - ca în orice oraş modern - la incinerarea morţilor, seceraţi de boli şi de muncă grea. Desigur, nu putem crede că istoria nu va mai avea încă multe lucruri de spus privitor la aceste crime, ţinând cont şi de faptul că, totuşi, anumite descoperiri - de exemplu masacrul de la Katyn - par a dovedi că a existat într-adevăr în perioada postbelică tendinţa de a face din germani ţapi ispăşitori pentru multe crime care nu fuseseră comise de ei.

De aici, aşadar, a treia chestiune: "mitul" celor şase milioane de evrei exterminaţi. ,,Mitul era profitabil pentru toată lumea: a vorbi despre 'cel mai mare genocid din istorie' însemna, pentru colonialiştii occidentali, să facă uitate propriile lor crime (decimarea indienilor din America şi traficul cu sclavii africani); pentru Stalin, trecerea cu buretele peste represiunile sale sălbatice." (p. 127) Relaţia Hitler-evrei ar fi cunoscut, după Garaudy, trei etape: 1) organizarea emigraţiei acestora, cu spolierea celor mai bogaţi dintre ei; 2) planul privitor la expulzarea lor într-o colonie din afara Europei - în speţă Madagascarul - abandonat însă din cauza costurilor uriaşe pe care le-ar fi presupus; şi 3) "soluţia finală", adică expulzarea numai până în lagărele de concentrare din est, unde sutele de mii de morţi au fost victimele unor condiţii inumane de muncă, şi nicidecum ai unei exterminări voite. Pentru Garaudy, Auschwitz şi Dachau sunt simple puneri în scenă, înşelătorii.

În sfârşit, a patra chestiune: "mitul" unei ţări fără popor, nu are nici o justificare, teritoriul de azi al Israelului fiind rodul unei colonizări forţate a unor pământuri ce aparţineau de drept altora - arabii. În opinia autorului, statul israelian e un stat rasist şi colonialist, iar politica lui nu are nimic de-a face cu Dumnezeul lui Israel (formula preferată a autorului, pe care o repetă de el puţin cinci ori de-a lungul cărţii, fiind aceasta: ,,Dumnezeul lui Israel a fost înlocuit de statul lui Israel.")

Ultima parte a cărţii, privitoare la ,,Utilizarea politică a mitului", încearcă să dovedească ideea că toate aceste ,,mituri", lipsite de orişice fundament real, au ajuns să domine felul de a face politică al lumii contemporane, democraţiile occidentale - cu referinţă în special la Statele Unite şi la Franţa - fiind subordonate statului Israel şi "minciunilor" acestuia.

Iată tezele cele mai importante pe care le susţine cartea lui Garaudy. Trecând la comentariul lor, trebuie să spun de la bun început că, în ceea ce mă priveşte, consider că nu chestiunea adevărului real are importanţă, ci învăţămintele pe care le putem trage din realitatea acestui adevăr. Iar această realitate, în ochii mei, justifică perfect reacţia duşmănoasă pe care a stârnit-o, la apariţie, Miturile fondatoare ale politicii israeliene.

Din păcate, istoria e mereu tragică fiindcă trecutul nu are gură să se apere sau să atace. La fel şi morţii. Cine ştie cât vor mai dura controversele istoricilor cu privire la numărul victimelor Holocaustului? Istoria celor şase milioane de evrei ucişi în Holocaust - miezul scandalului Garaudy -, chiar dacă ar fi neadevărată din punct de vedere factual, este adevărată în contextul politic occidental. Istoricii definesc al doilea război mondial în fel şi fel de chipuri; pentru unii a fost rezultatul tensiunilor lăsate nerezolvate la sfârşitul primului război mondial; pentru alţii a fost rezultatul unei politici greşite pe care democraţiile occidentale au adoptat-o faţă de Germania lui Hitler; pentru istoricii comunişti, nu a fost decât o etapă necesară în vederea prăbuşirii putrezitului capitalism mondial, care căuta acapararea de noi pieţe de desfacere, şi a victoriei revoluţiei socialiste; alţii cred că a fost în mare măsură rezultatul minţii diabolice a lui Hitler, care îl anunţase deja o dată cu Mein Kampf. Dinspre o filozofie a istoriei, însă, deci dinspre o privire pentru care istoria e în primul rând raţiune desfăşurată în timp, al doilea război mondial nu a fost decât ocazia politică, morală şi socială de legitimare a democraţiei liberale. Căci până la al doilea război mondial, democraţia liberală nu era decât "un sistem printre altele" şi, după cum ştim, nu chiar cel mai privilegiat. Intelectualii care o susţineau erau incomparabil mai puţin numeroşi decât cei care căutau un viitor în fascism sau în comunism. Marii scriitori şi marii gânditori ai perioadei interbelice sunt, într-o imensă majoritate, extrem de critici faţă de sistemul politic democrat. Critica democraţiei liberale nu avea să dispară, de altfel, încă multă vreme de la sfârşitul războiului; iar exemplele cele mai sigure sunt intelectualitatea franceză, sufocată vreme de zeci de ani de un marxism dublat de o serie de figuri patriarhale (precum Sartre) care îi dădeau un soi de legitimitate propagandistică, dar şi Şcoala de la Frankfurt - ai cărei membri, în special Herbert Marcuse şi Theodor Adorno, au ştiut să facă din marxism o doctrină pe măsura secolului nostru. În faţa acestei contestări masive, democraţia liberală nu a venit cu nimic înaintea celui de-al doilea război mondial, căci nu avea cu ce să vină. Ea nu putea să se justifice pe sine ca fiind ,,mai bună", ,,mai dreaptă", ,,mai înţeleaptă" decât celelalte sisteme politice. Marea criză din '29-'33 arăta exact contrariul. Însăşi declanşarea războiului, la care pasivitatea democraţiilor engleză şi franceză a avut un rol imens, neputând să nu conducă la ideea că democraţia e un sistem politic decadent şi autodistrugător, era pentru mulţi o dovadă că democraţia liberală e un sistem canceros, marcat de impotenţă. De aceea, victoria asupra nazismului nu a însemnat o simplă victorie a Statelor Unite şi Angliei împotriva Germaniei, sau a lui Churchill şi Roosevelt împotriva lui Hitler; ci a însemnat în primul rând victoria democraţiei asupra unuia din cei mai periculoşi duşmani ai ei din perioada interbelică. Prin această victorie, democraţia a dovedit că este mai viabilă, mai puternică, mai plină de forţă decât concurentul ei.

Iată de ce victimele Holocaustului - indiferent de numărul lor - sunt fondatoare nu doar pentru politica unui stat anume - Israelul - ci pentru politica întregului Occident, iar încercările de punere în discuţie a problemelor legate de aceste chestiuni, aşa cum o face Garaudy, se dovedesc a fi, de fapt, adevărate dinamite sinucigaşe: ele nu doar că "demască" o politică anume, ci politica însăşi, aşa cum se face şi este înţeleasă azi (Garaudy însuşi a fost la un pas de a înţelege acest lucru; vezi citatul de mai sus, de la a treia chestiune; din păcate felul său marxist de a privi istoria l-a împiedicat să o facă, punând toate relele în spinarea Israelului). În mod paradoxal, pentru cineva care citeşte istoria războiului mondial şi a grozăviilor sale, naziştii nu au organizat niciodată o persecuţie sistematică împotriva filo-englezilor sau filo-francezilor, sau măcar împotriva poporului danez ori a poporului norvegian. Ei şi-au ales ca ţinte preferate evreii, ţiganii, slavii şi comuniştii. Aşadar, din punct de vedere simbolic, din rândul acestora trebuiau să provină apărătorii democraţiei. Ori, comuniştii, după război, nu puteau fi martirizaţi tocmai fiindcă erau comunişti. (În Europa de Est, dimpotrivă, cel mai mult s-a bătut monedă - cum era şi normal! - pe martiriul şi pe lupta antifascistă a comuniştilor. Cine nu-şi aduce aminte de filme propagandistice precum Pistruiatul sau Roşcovanul?!) Slavii nici atât, devenind cu toţii după război naţiuni comuniste. Despre ţigani nici nu putea fi vorba. Singurii care mai puteau să ţină port-drapelul victimelor nazismului erau tot evreii. În acest fel, chiar dacă numărul victimelor Holocaustului ar fi diferit de şase milioane, trebuie să fim de acord că din punct de vedere simbolic nu doar Israelul îşi are fundamentele în aceşti morţi, mai mulţi sau mai puţini, ci întreg Occidentul. E stupid să susţinem că istoria lor, sau mitul lor, e profitabil numai pentru evrei şi că Muzeul Holocaustului de la Washington a fost făcut din obedienţă faţă de evrei. Istoria Holocaustului e la fel de necesară şi Statelor Unite, şi Europei, şi Israelului, iar de Muzeul Holocaustului are nevoie nu doar poporul evreu, ci şi cel american, după cum au nevoie de el toate democraţiile care au avut o contribuţie majoră în victoria asupra Germaniei naziste.

Aici ajungem la o altă problemă importantă şi, aş zice, extrem de valoroasă: problema necesităţii "miturilor fondatoare". Garaudy ne dovedeşte prin analiza sa, evident fără să vrea, că în pragul unui nou mileniu o naţiune modernă nu mai poate fi gândită aşa cum se gândea în secolul trecut, drept o simplă comunitate de limbă şi teritoriu. Istoria, chiar istoria timpului prezent, e plină de exemple care ne arată că o limbă comună sau chiar convieţuirea îndelungată pe un teritoriu comun a unor indivizi vorbind o aceeaşi limbă nu sunt câtuşi de puţin criterii care să aibă puterea necesară de a asigura coeziunea unei naţiuni. Dacă ne bazăm pe faptul că "vorbim toţi aceeaşi limbă", sau că stăm aici "de două mii de ani" s-ar putea, în curând, să nu mai înţelegem multe din faptele unora din congenerii noştri. Doi oameni care vorbesc aceeaşi limbă au mult mai puţin în comun decât doi oameni care împărtăşesc o aceeaşi credinţă. Există o nuvelă extrem de tensionată a lui Rebreanu, intitulată Catastrofa, care ar trebui să ne fie prezentă mereu în minte. Un soldat de origine română luptă în armata austro-ungară pe frontul din Transilvania. El ajunge să apere o poziţie împotriva armatei române. Când, în sfârşit, soldaţii români reuşesc să cucerească acea poziţie, îl ucid ca pe un duşman oarecare - în ciuda faptului că li se adresează pe româneşte, spunându-le "frate". "...Mai zici că eşti frate?... Grijania şi anafura mă-tii de câine!", sunt ultimele cuvinte pe care le aude nefericitul soldat. Tot astfel, o naţiune ca ansamblu socio-politic trebuie gândită în primul rând ca o comunitate de luptă, ca o comunitate ce apără aceeaşi cauză - factorul de legătură fiind cauza, şi nu limba sau teritoriul. Nu în exterior şi în forme exterioare trebuie căutată coeziunea, ci în interior; şi pentru acest lucru îndrăznesc să afirm că orice naţiune are nevoie, după modelul evreilor şi al statului lor, de mituri fondatoare, dacă vrea să supravieţuiască. Iată de ce devine cu atât mai de neînţeles cum în România, la ora actuală, se "demitizează" totul, fără a se pune nimic în loc - nihilism generalizat care va avea nişte urmări mult mai sumbre decât îşi pot închipui optimiştii. Este absolut clar că la noi democraţia ca regim politic nu are momentan nici un fel de legitimitate, ea nesituându-se, precum democraţiile occidentale, în ordinea justificativă a celui de-al doilea război mondial, ci a căderii comunismului. La noi, democraţia se găseşte în situaţia în care se găseau democraţiile occidentale înainte de cel de-al doilea război mondial. Atâta doar că istoria Holocaustului nu poate servi drept fundament democraţiei noastre. Justificarea democraţiei în România ar trebui să vină printr-o raportare la comunism, şi nu la nazism ori la fascism, deoarece comunismul a fost duşmanul învins; ori din păcate, o asemenea raportare, la ora actuală, nu e deloc dezirabilă, căci în aproape zece ani trecuţi din '89 încoace, democraţia la noi s-a dovedit a fi un regim politic mult mai rău, mai corupt şi mai funebru decât regimul comunist. Prin această afirmaţie nu vreau, Doamne-fereşte, să par un nostalgic comunist, mai ales că, efectiv, nu e cazul; dar asta e realitatea, fie că ne place, fie că nu. Democraţia nu se justifică la noi decât prin faptul că "aşa e peste tot" - ceea ce e cu totul şi cu totul insuficient şi nemulţumitor. Oamenii nu pot muri de foame şi suferi de frig, aşteptând la infinit o reformă-Godot ce nu mai soseşte (la fel cum, cu zece-douăzeci de ani în urmă, era aşteptată la infinit bunăstarea comunistă, pe care fiecare congres al partidului o mai îndepărta cu cinci ani) pe temeiul că "aşa e peste tot" - mai ales că, se ştie, în ţările civilizate nu e deloc aşa. Democraţia noastră a avut momentul ei de glorie, atunci când a funcţionat mitul fondator al Revoluţiei, adică până prin februarie-martie '90; ulterior, însă, politicienii au avut grijă să sfărâme acest mit, fără a-şi da seama (sau poate dându-şi!) că sfărâmă, în acest fel, însăşi unitatea stabilită în decembrie. Şi de atunci încoace clasa noastră politică a continuat să dea nenumărate dovezi despre imaturitatea sa, continuând cu aceeaşi nonşalanţă iresponsabilă să sfărâme ceea ce mai rămăsese nesfărâmat în sufletul românesc.