Adrian Sandu: Repovestea poveţtilor lui Creangă

Adrian Sandu

REPOVESTEA POVEŞTILOR LUI CREANGĂ

PUNGUŢA CU DOI BANI

"Sunt un om bolnav..."
F. M. Dostoievski -
Însemnări din subterană

Sunt un om rău. Niciodată nu i-am iertat boierului bătaia pe care mi-a tras-o când m-a prins uitându-mă pe gaura cheii în camera fiicei lui. M-a lovit cu pumnii, cu picioarele, mi-a spart capul cu mânerul unei lopeţi, mi-a rupt două coaste aruncându-mă de la etaj, a pus caii să galopeze peste mine. Iar eu, nevinovat, nu văzusem nimic din ce mi-aş fi dorit, căci fata lipsea de acasă. Abia mai târziu, când mă trezii din comă, cineva îmi zise că puştoaica fugise la Paris cu un pianist englez. Atunci m-am hotărât să mă răzbun: toată viaţa mi-am închinat-o acestui ideal.

Părinţii mei, moşul şi baba, fuseseră din totdeauna săraci ca degetul, toată averea lor reducându-se la o găină şchioapă şi un cocoş cu creasta julită. Mi-am zis că n-ar fi rău dacă aş încerca să pun mâna pe bogăţiile ticălosului de boier. Noapte de noapte îl visam plecându-şi capul în praf dinaintea mea, lingându-mi înfometat degetele, mâncând cu lăcomie fel de fel de mizerii (piele de pantofi, rădăcini, ouă stricate, chiar excremente) pe care i le-aş fi întins surâzând malefic, dispreţuitor. Fiecare ruptură a oaselor mă durea de parcă s-ar fi produs clipă de clipă; ştiam că durerea nu va înceta până ce nu voi reuşi să-mi trăiesc visul.

Pe la douăzeci de ani am ajuns vizitiu la curte. La început nu aveam de îndeplinit treburi prea însemnate, mă ocupam numai de drumurile neimportante pe care le făceau, de regulă, cucoana şi prietenele ei. Cu timpul, însă, întrucât serviciul meu mergea bine şi toată lumea era încântată de mine, mă apropiai tot mai mult de boier, devenind în cele din urmă principalul său surugiu, mâna-i dreaptă. De acum încolo trebuia să am grijă de sănătatea fiecărui cal în parte, trebuia să supraveghez cu grijă ţesălatul şi scăldarea animalelor la râu. Dar, mai ales, îmi însoţeam stăpânul oriunde, mai rău decât o umbră; căci eu eram alături de ticălos până şi în timpul celor mai întunecate nopţi. În curând am angajat-o şi pe maică-mea la bucătărie şi, împreună cu moşul, pregătii atacul final.

Într-o zi, întorcându-mă cu trăsura de la oraş, unde boierul, împreună cu nişte cucoane, fusese să vadă o piesă de teatru, ne sări în cale cocoşul cu creasta julită ţinând în cioc o punguţă cu doi bani. Chipurile treaba era întâmplătoare, însă eu ştiam că dincolo de copaci pândeşte taică-meu, cu care aranjasem totul. Boierul se minună şi, cum era de aşteptat, îmi porunci să-i aduc punguţa. Zis şi făcut; îi adusei punguţa boierului şi pornirăm mai departe. În acest timp, moşul recuperă pasărea, fugi repede pe o scurtătură şi ne ieşi înainte, în dreptul unei fântâni; când trăsura se apropie, slobozi cocoşul şi începu să croncăne cu vocea-i de beţivan bătrân: „Cucurigu! Vreau punguţa cu doi bani!” „Ei, drăcie, făcu boierul, uite un cocoş care nu numai că duce poveri în cioc, dar mai e şi pisălog pe deasupra. Du-te, băiete, şi aruncă-l naibii în fântână; poate s-o răcori şi i-o trece.” Făcându-mă că-l înhaţ cu sălbăticie, băgai cocoşul sub haină, aruncând în fântână un mănunchi de buruieni care, privite de la distanţă, puteau foarte uşor să păcălească ochii unui privitor ignorant.

În sfârşit, după vreo oră de mers liniştit ajunserăm la conac. Boierul, însoţit de cucoane, intră în casă; în clipa următoare am scos cocoşul de la piept, l-am stropit cu apă şi i-am dat drumul prin curte, strigând: „Cucurigu! Vreau punguţa cu doi bani!” Boierul se ivi în uşă, îngrozit. „Domnule, i-am zis, prefăcându-mă speriat, animalul ăsta a ieşit din fântână!” „Ei bine, atunci o să vadă el pe dracu.” - şi o chemă pe maică-mea, din bucătărie, poruncindu-i să arunce cocoşul în cuptor. Bineînţeles că bătrâna dădu din cap în semn de „da-da”, însă mi-l înapoie de îndată ce avu prilejul. Pentru ca totul să fie cât mai convingător, aruncă nişte găleţi de apă în bucătărie; suindu-mă iarăşi la boier, cu cocoşul la subsuoară, zisei: „Domnule, beleaua asta de cocoş a băut toată apa din fântână şi cu ea a stins focul şi a inundat casa!” „Cum? Ce?” „Da, domnule, e o băltoacă imensă la parter.” Nenorocitul, coborând în grabă, se pomeni în mijlocul unui adevărat iaz ce se formase în locuinţa sa: bătrâna, din prea mult exces de zel, făcuse rost şi de câţiva peştişori, ce fluturau sfidători din coadă printre mobile, precum şi de o broască ce orăcăia la fereastră. „Blestem! - urlă, transfigurat de mânie, blestem, blestem, blestem! Du-l în mijlocul cirezii, băiete, să-l calce vitele, să-i zdrobească oasele, să-l pască oile!” „Aha, m-am gândit, jigodie, vrei să-i faci şi lui ce mi-ai făcut mie. Crezi c-o să mai ai noroc.” Ieşind afară, am fluierat scurt, imitând sunetul cintezoiului; de după gard îşi făcu apariţia tata, privind atent în jur ca nu cumva să fie văzut. Împreună merserăm în ograda cu vite; am deschis larg porţile, lăsând toate animalele să iasă, după care tata le duse la noi acasă iar eu am mai stat un sfert de oră să îndop cocoşul cu grăunţe, ca să pară mai gras. Fiind făcută şi aceasta, mă dusei înapoi la boier, care, împreună cu celelalte slugi, se chinuia de zor să scoată apa din casă. „Boierule, l-am strigat, nu-i a bună. Cocoşul ăsta e carnivor, a mâncat toţi boii şi toate vacile şi taurii cei de prăsilă.” Parcă auzindu-mă, cocoşul se înfoie mândru, îmi sări din braţe şi porni să se plimbe ţanţoş de colo-colo, zăngănindu-şi pintenii. Boierul păli, leşină vreme de-un minut, prăbuşindu-se cu un plescăit în băltoacă, începu să plângă cu sughiţuri şi, deodată, se lumină tot la faţă, spunându-mi: „Ştiu! Bagă-l în mă-sa în vistierie, să se înece cu vreun galben. Şi apoi să-l tai în bucăţi iar rămăşiţele să i le atârni de poarta din faţă, să le vadă toţi nemernicii! Poftim, uite cheia, na, ia cheia de la vistierie, du-te...” M-am dus acolo, am încărcat în trei saci toţi banii pe care i-am găsit, l-am fluierat iarăşi pe taică-meu şi l-am pus să care totul acasă. „Du-te, tăticule, i-am zis, şi nu mai veni, că nu mai e nevoie.” În principiu, mă răzbunasem. Dar nu era suficient. Scoţând din buzunar o cretă, am tras două dungi paralele pe podea şi l-am pus pe cocoş între ele; acesta rămase ţeapăn, ca şi cum ar fi fost mort. Mi-am dres vocea şi, pe un ton cât mai neutru cu putinţă, l-am chemat pe boier. Veni gâfâind, zvârlind flăcări pe ochi. „A crăpat? Ai? A crăpat, crăpa-l-ar dracu?” În loc de răspuns am deschis uşa vistieriei: cocoşul, nemişcat ca un sfinx, trona într-un spaţiu cu desăvârşire gol.

Boierul se înroşi, duse mâna la piept, începu să tremure din picioare, să horcăie, să se descompună, o spumă verzuie îi clipoci uşor pe gură, pe nas, pe urechi, ţeasta începu să-i palpite ca o inimă, oasele îi trosniră pe dinăuntru, degetele îi zvâcniră ca nişte vene, din piele îi ieşea fum, pilozitatea îi luă brusc foc şi, deodată, cu o bubuitură crâncenă, explodă, împrăştiindu-se agonic pe pereţi. Moartea din el mă stropi şi pe mine: dând uşor cu limba peste buze, am constatat că era dulce. Un glob ocular se rostogoli până la bocancii mei: l-am zdrobit cu meticulozitate sub călcâi, mi-am luat cocoşul la subsuoară şi am fugit de acolo. Jos, la parter, în vreme ce pe o intrare oamenii se străduiau să scoată apa, pe alta mama aducea tot mai multă, tot mai plină de vietăţi: între timp, casa boierului se umpluse de broaşte şi de şerpi veninoşi ce sâsâiau ameninţători. „Gata, mamă, ajunge.” - i-am spus şi bătrâna, supusă, mai aruncă un ultim pumn de lipitori, după care plecă.

CAPRA CU TREI IEZI

Şi obiectele sunt vii: eu - adică hornul - am ochi, nas, urechi şi piele. Am văzut, am auzit şi am înregistrat în memorie tot ce s-a petrecut în casa caprei cu trei iezi. Spre deosebire de ceilalţi martori (nici unul avizat, după cum voi demonstra mai jos) pot spune că poziţia mea spaţială mă îndreptăţeşte să-mi formulez o părere proprie, căci trăiesc, de când mă ştiu, jumătate înăuntru, jumătate afară, cunoscând, din cauza asta, întreaga istorie a vieţii celor doi iezi asasinaţi: naşterea lor, prin ce locuri din curte se jucau, cu cine se jucau, ce locuri preferau la masă... Eu percep totul dintr-un singur efort: viitor, trecut, aproape, departe, cald, frig, înalt, jos, nu mă impresionează deloc - sunt categorii lipsite de sens. Nici măcar pereţii nu sunt atât de valoroşi ca mine: căci, uite, deşi nici pentru ei nu există „înăuntru” ori „afară”, totuşi fiecare e orientat spre un punct cardinal imuabil, nefiind în stare să ghicească ce se întâmplă dincolo de peretele opus.

Povestea caprei cu trei iezi are câteva premise importante, omise din versiunea oficială: în primul rând, trebuie ştiut că lupul vroia nici mai mult, nici mai puţin decât să o ia de nevastă pe văduvă, pe care o iubea sincer şi fără gânduri rele. Era de fapt, un lup bătrân şi obosit, care abia dacă mai putea să rupă între măsele un pesmete; blana i se albise, iar ghearele i se tociseră iremediabil. În al doilea rând, trebuie aflat că femeia, capra, n-avea câtuşi de puţin de gând să se încurce prea tare cu boşorogul de lup, dar nici nu vroia să rămână văduvă pentru tot restul zilelor. Însă, din păcate pentru ea, prietenia cu lupul mersese cam departe - transformându-se în logodnă - şi, în plus, cei trei copii o împovărau destul de tare, căci nici un tânăr nu e dispus (decât dacă e ori prea prost, ori prea bun) să-şi ia pe cap trei odrasle străine. În aceste condiţii, vicleana creatură începu să clocească un plan diabolic, menit să îndepărteze dintr-o lovitură şi pe lup, şi pe copii.

Într-o zi, după ce se gândi îndelung la fiecare amănunt în parte, chemă iezii de pe-afară şi le zise că se duce după mâncare. Îi sfătui să închidă uşa în urma ei şi să deschidă numai dacă vor auzi cântecelul cu „Trei iezi cucuieţi...” De acum, iezii nu mai ştiură nimic din ce s-a petrecut cu mama lor. Oficial, ea s-a dus după mâncare. În realitate (eu, de pe acoperiş, am observat întreaga scenă) a făcut numai vreo cincizeci de paşi, până la marginea pădurii, apoi s-a întors pe furiş înapoi. În faţa uşii behăi de câteva ori, gâjâi vreo două-trei vocalize pentru a-şi îngroşa vocea şi se porni să cânte „Trei iezi cucuieţi.” Desigur, vă puteţi întreba: dacă vroia să-i omoare pe iezi, de ce nu o făcuse mai înainte? Răspunsul e foarte simplu: exista riscul ca vreunul din iezi, tinerel şi sprinten, să scape (cum, de altfel, s-a şi întâmplat); de aceea era mai bine să însceneze o venire a lupului pentru ca, ulterior, iedul care ar fi scăpat să dea vina pe lup. Lucrurile, o ştim, se desfăşurară întocmai: auzind cântecelul, cel mai mare dintre copii dori să deschidă, însă ceilalţi, în special mezinul, se opuseră; totuşi, ei rămaseră cu impresia că lupul a dorit să se furişeze înăuntru. Rânjind satisfăcută, capra se întoarse în pădure, adună ceva de mâncare şi reveni iarăşi, cântând de astă dată cu vocea-i normală. Ea spera ca doi dintre iezi - cei mici, mai proşti - să nu o recunoască şi să creadă că e lupul care şi-a ascuţit limba la fierar; o asemenea supoziţie i-ar fi făcut să se ascundă, în timp ce al treilea ar fi deschis uşa. Într-adevăr, mezinul şi mijlociul, neştiutori, se despărţiră de fratele lor, lăsându-l singur şi dând posibilitate caprei să-şi îndeplinească bestiala dorinţă. În fond, urmăriţi cu atenţie versiunea oficială a poveştii: e clar că mijlociul, din clipa în care se bagă sub chersin, nu mai poate vedea nimic; acelaşi lucru se poate spune şi despre celălalt ied, care se băgă în mine. E de ajuns să aruncaţi o privire înăuntrul meu ca să vedeţi că spaţiul e strâmt, întunecos şi înnecăcios, fiind plin de funingine. Aproape că nici nu poţi respira şi din cauza asta iedul cel mic, la un moment dat, leşină (lucru recunoscut chiar de autorul versiunii oficiale), deci cu atât mai mult mărturia sa e lipsită de orice valoare. În sfârşit, rămas singur, cel mai mare dintre copii se grăbi să deschidă uşa; bietul de el, nici măcar nu apucă să-şi şteargă zâmbetul de pe buze, că ucigaşa îl şi spintecă în două cu o toporişcă pregătită din vreme. Nefericitul se prăbuşi pe spate, rămânând cu ochii înţepeniţi în tavan. Capra, înfometată de sânge, cotrobăi prin toate ungherele după ceilalţi, reuşind să-l găsească pe mijlociu sub chersin: dintr-o lovitură îi zbură ţeasta. Sângele ţâşnea năvalnic din jugulară şi, apucând cadavrul cu ambele mâini, îndreptă jetul spre pereţi, pentru ca totul să pară cât mai feroce.

Mai rămânea unul; spre norocul său, mezinul deja leşinase şi nu scotea nici un sunet. Deşi îl căută îndelung, ucigaşa fu nevoită să se lase păgubaşă, căci trebuia, deja, să-şi anunţe vecinele. În acest scop ieşi din casă, reveni după un sfert de oră, cântă „Trei iezi cucuieţi...”, iedul deschise plângând, se prefăcu şi ea că plânge, iedul îi dezvălui, printre hohote, că autorul masacrului era lupul, ea se indignă, le povesti vecinelor, acestea se indignară şi ele şi, astfel, toată lumea prinse ură pe bietul lup care, în tot timpul grozavei întâmplări, fusese plecat cu căruţa la târg ca să cumpere nişte porumb.

De acum încolo versiunea oficială coincide cu a mea. Oricum, trebuie să reţineţi că iedul cel mic nu poate fi luat în seamă, din moment ce a stat tot timpul băgat în mine, leşinat. El era copil, el fabula. Singurele fiinţe care ştiură adevărul fură victimele, însă morţii nu vorbesc. După cum vedeţi, m-am ţinut de cuvânt şi v-am demonstrat că nu există nici un martor serios al întâmplării. Lumea, inimoasă, a dat crezare unei versiuni romanţioase, dar abject falsificată.

Realizând prima parte a crimei, capra trecu fără remuşcări la îndeplinirea celei de-a doua. După cum se ştie făcu o mulţime de sarmale, făcu plachie, alivenci şi pască cu smântână şi cu ouă şi cu fel de fel bucate. Apoi confecţionă pentru lup un scăunel de ceară, îl puse pe bietul ied - era mic şi plăpând - să care materiale istovitoare peste o groapă din curte pe care o umplu cu jăratic, se mai fandosi de vreo două ori în oglindă şi se duse la lup ca să-l cheme la masă. Lupul, săracul, crezu că vine să-l ia de bărbat (în versiunea oficială capra s-a scăpat şi a lăsat să se înţeleagă că lupul i-ar fi spus, la auzul veştii despre moartea micuţilor: „Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.” - replică din care se înţelege clar că el o iubea pasional pe capră, dacă se gândea la căsătorie până şi în asemenea momente triste) şi acceptă, evident, să ia parte la priveghi, unde se desăvârşi sinistra crimă în felul ştiut de toţi: peste groapa cu jar fu pus scăunelul de ceară care se topi în puţine minute, prăbuşindu-se în foc cu tot cu lup. Săptămâni întregi locurile fură bântuite de miros de carne arsă.

E foarte interesant că nici măcar cronicarul oficial nu crede în cele scrise de el însuşi; căci altfel, ce rost ar mai avea să ne atragă atenţia la final că „v-am spus, oameni buni, o mare şi gogonată minciună”? Eu cred că el a ghicit că e ceva în neregulă cu relatarea faptelor, însă nu a fost în stare să găsească ce; şi atunci s-a mulţumit să adauge doar aşa, ca un fapt divers, că totul ar putea fi o minciună, fără a avea curajul de a susţine în mod deschis teza falsificării.

Cât despre destinul caprei, el a fost unul pe măsura aşteptărilor sale: devenită o femeie îndeajuns de liberă, îşi găsi imediat un bărbat care să nu iubească prea mult copiii (unul, în cel mai rău caz) şi care să fie suficient de amabil şi atent pentru a asigura posibilitatea unei eventuale despărţiri fulgerătoare...

Dacă obiectele n-ar fi vii, dacă eu - un biet horn de care numai coşarul mai îndrăzneşte, o dată pe an, să se atingă - n-aş avea ochi, nas, urechi şi piele, voi n-aţi fi aflat niciodată adevărata poveste a caprei cu trei iezi. Căci eu, hornul, percep totul dintr-un singur efort: viitor, trecut, aproape, departe, cald, frig, înalt, jos, nu mă impresionează deloc - sunt categorii lipsite de sens. Nici măcar pereţii nu sunt atât de valoroşi ca mine: deşi nici pentru ei nu există „înăuntru” ori „afară”, totuşi fiecare e orientat spre un punct cardinal imuabil, nefiind în stare să ghicească ce se întâmplă dincolo de cărămizile celuilalt zid.