Marina Cap-Bun

O VOCE LIRICĂ ORIGINALĂ ŞI SOFISTICATĂ

Fugă într-un ev minor (Bucureşti: Paideia, 2002), volumul de debut al Corinei Anghel, conturează o voce lirică originală şi sofisticată, punând în pagină o poezie densă de simboluri mitologice şi obsesii cărturăreşti, izvorâte dintr-o sensibilitate debordantă, confruntată cu mari frământări lăuntrice. Amplitudinea trăirilor lirice, rafinamentul stilului, neastâmpărul formal şi dialogul cultural îndrăzneţ cu autorii de predilecţie, anunţă, toate, un glas distinct în poezia românească a începutului de mileniu trei. Dăscăliţa de la filologie Corina Anghel, care scrie, de altfel, şi versuri în limba engleză, nu reuşeşte s-o bruieze câtuşi de puţin pe poetă, ce nu lasă să se întrevadă în textele sale nici o urmă de sobrietate academică.

Volumul este organizat în mai multe cicluri distincte, fiecare cu o identitate muzicală şi imagistică proprie, semn al căutării neliniştite a mereu altor forme de expresie. Primul grupaj de versuri, intitulat Preludiu pentru mâna stearpă, publicat de revista România literară încă din 1998, debutează sub semnul misteriosului ochi al vrăjitoarei Circe, hieroglifă a unei priviri magic-poetice înnoitoare: „Abia ţesut păienjeniş de gene, bătăi de aripi/ Aducând miresme, zgomote blânde ca-n auz de prunc,/ Cer nămolit sau limpede – cusut,/ Ochiul lui Circe cumpăneşte lumea” (Ochiul lui Circe). Meditaţiile lirice grupate aici sunt stimulate fie de pretexte plastice (prilejuite de Francesco Primaticcio, Matisse, Breugel sau George Dima), fie de arhicunoscute efigii mitologice sau poetice, ca în Tăinuind-o pe Dafne, Ganimede, Raiul minotaurului sau Pânza lui Ulise. Este prilejul unui înfiorat dialog între ere: „Timpul nou/ de cel vechi/ pentru tine îl dezleg,/ încercând/ să acopăr sfâşierea/ cu plinul/ unui ochi/ ce se-ntoarce/ contemplându-te-ntreg” (Pânza lui Ulise).

Fugă într-un ev minor, ciclul ce dă şi titlul volumului, este pigmentat de accente thanatice, pe care le descoperim în Psalmul de penumbră („încă mă închipui cu flori pe frunte / crescute ca o înştiinţare pentru cei de deasupra”) sau în Subterană, unde aşteptarea înfiorată a primăverii, cu puterea ei regenerantă, depăşeşte limitele ontologice impuse făpturii muritoare: „în curând cerul va pluti sub pământ:/ toate câte foşnesc/ vor trece prin mine,/ după pâclele iernii gheara mea le aşteaptă/ ca un tandru culcuş”. Furia elementelor biciuieşte şi sanctifică lumea, înrămând-o într-un surâs parfumat şi blând de moaşte: „După ploaie lumea s-a deschis/ Ca o gură de înger/ înmiresmată de fructele căzute/ împotriva vântului.” (Fugă…). Cum motivul Ofeliei nu putea lipsi dintr-un univers poetic feminin cutremurat de întrebări thanatice, 12 minute este o expresivă versiune personală a acestuia: „Lacul a adus la mal papucii iubitei adormite şi ei au licărit ca buzele ei unduindu-se în vânt cu miros de tuberculoze. încerca să-mi spună ceva şi eu n-o auzeam? încerca să facă un pas, dar mâlul o ţinea strâns, o sorbea încet, o contopea cu carnea lui moale, întunecată, cu animale tăcute, cu plante fosforescente, cu nimfe cu trup de cărbune?”

Cel de-al treilea grupaj de poeme, Capricii de altă dată, amestecă în mod deliberat sonorităţi de folclor infantil între pliurile descântecului erotic, cum se întâmplă în Baba Naia: „Baba Naia Papagaia/ dinţi stâlciţi adormiţi/ trei pisoi la uşă prinşi nenăscuţi încă nelinşi/ soarbe-n oale/ numai scrum numai boli/ e de fum îţi dă târcoale/ e de foc îţi dă noroc/ de te scoli vârcolac înecat într-un lac/ şi te zbaţi şi vorbeşti printre trestii dintre peşti/ os beteag rebegit uite-o barcă/ trece parcă/ uite-n barcă un iubit/ sări şi prinde-l/ ţi-e menit”. Sonorităţile vag barbiene se prelungesc şi în Indruşaim: „Indruşaim, mă-ndemni să deschid/ prin tine/ aţipite-năuntru, doline/ sub maluri/ surpate, vor fi văzute, prin miresme trecute/ şi mângâiate/ prin pielea ta aspră-iubită, de frate” sau în Datul nedat: „îmi crescuseră coarne de melc./ Vitrege, neasemuite-/ n-au ştiut să oprească pierderea lunii, a nopţii./ Creşteau ca o foame de lup-/ o simţeam arcuindu-mă, pură.” Muzica mult mai dinamică a versurilor din acest ciclu este împletită pe figurile cinetice ale unui dans frenetic, fie al pierzaniei, ca în Salomeea, fie al mântuirii cathartice, ca în File de poveste: „Cu spaimă, cu grabă rochia mi-am rupt-o,/ căci simţeam cum mă-ndoi după cântecul lor,/ cum dansul aprins se preschimbă în zbor,/ de pe buze ura nebună le-am supt-o: /’Focule, focule, mire iubit, înghite-mă-n tine/ înghite palatul – să-apară iar casa în care-am trăit!’/ ’Tu vino cu mine, am un dar’, mi-a şoptit. / La poartă călare venise împăratul.”

Variaţiuni pe tema celui mut grupează poeme erotice, unificate de imposibilitatea de a numi sentimentul omenesc cel mai tulburător. Cuvintele nerostite sunt şi cele mai grăitoare: „Dacă ar fi să mi te destăinui/ cu vorba ta neauzită,/ tot n-aş şti/ dacă stânca aceea e searbădă/ sau are un nume;/ dacă în umbra ei au înflorit mandragorele/ doar pentru că tu, singurul,/ m-aşteptai acolo pe mine./ Ce-ţi sunt eu – când până şi florile/ iau forma chipului meu?/ în graiul tău însă – nu! Nu mă încumet să ştiu” (Mandragore). Muţenia spune totul despre dragoste, nespunând nici una dintre vorbele ce ar putea s-o înjosească: „Iubesc viaţa surdă ce zburdă în tine,/ îndrăzneala ta în iubire,/ putinţa de a-mi vorbi despre dragoste/ pe muţeşte” (Despre dragoste pe muţeşte). Nunta tăcută amuţeşte şi gândurile cu splendoarea ei se senzaţii: „înflorită mă simt, înflorită, ca după nuntă,/ albind pământul şi depărtările./ Mă-ntrupez, mă petrec în narcise,/ prin toţi porii respir până când gândurile-mi tac.” (întâia noapte). Operatorul poetic adecvat acestei întreprinderi lirice ingenioase este nesunetul: „Locuiam/ într-o jumătate/ de lume,/ unde nesunetul/ mă ţinea prizonieră,/ unde tu/ mă desenai în cuvinte,/ de parcă n-aş fi fost din carne făcută.”(Omul de hârtie)

Tema exilului temporar în cealaltă jumătate a lumii (în care bănuim ecourile biografice ale anului petrecut de autoare în Oregon, Statele Unite ale Americii) revine şi în ultimul ciclu de poeme, Dezlegări în triptic: „Fiinţa din propria ţară/ stă suspendată printre străini,/ şi le mănâncă pâinea/ şi le soarbe gândurile/ -gândind la propria ţară-// Şi gândul acesta -/ e tot ce rămâne/ când străfundurile s-au potolit.” (întoarcere). Calea întortocheată a depărtării, prilejuieşte trăirea nelinştii şi a dorului la cote poetice înalte, şi rămâne, în final, mântuitoare: „Şi dacă toate opritorile s-ar desface/ şi m-aş lăsa dusă / urcând-coborând, iar urcând,// Şi dacă fierul cel roşu m-ar atinge uşor/ şi părul meu pe loc s-ar albi/ auzind vestea.// Şi dacă toate s-ar limpezi,/ îngereşte te-aş cunoaşte pe tine./ întortocheată, calea s-ar dovedi/ a fi dreaptă.” (într-al doisprezecelea ceas).

Volumul se încheie apoteotic cu o invocaţie către muza temporar vlăguită, sau poate către Dumnezeul poeţilor, de la care Corina Anghel aşteaptă noi cuvinte şi gânduri, pentru poemele ce vor fi să vină: „Eu mă rog.// Cu ce vorbe te rogi?/ Eu mă rog fără vorbe.// Cu ce gânduri te rogi?/ Eu mă rog fără gânduri.// Ce sărac eşti, a mai spus,/ ţi-au fugit toate.” (Rugă).

Sensibila poetă Monica Pillat, ce a avut generozitatea să o prezinte cititorilor pe tânăra debutantă, remarca, cu multă dreptate: „Corina Anghel face din poemele ei un zbor pentru a se avânta spre orizonturi spirituale tot mai largi şi tot mai greu de exprimat.” Verdictul pare confirmat şi de silueta formală a poemelor, ce sugerează adesea elanul aripilor deschise, dar el se definitivează prin amplitudinea vibraţiilor lirice. Nu ne îndoim că această nouă voce lirică va atrage atenţia criticii literare, care nu va întârzia să salute debutul tinerei poete.

Marina Cap-Bun

(Corina Anghel, Fugă într-un ev minor, versuri, Bucureşti: Paideia, 2002, 96 p. )