Valentin Protopopescu

UN ANTISEMIT ATIPIC: EMIL CIORAN

Argument

Scriitorul, mai ales cel de filosofie, nu este un personaj a cărui viaţă se defineşte prin comoditate. El trebuie să fie atent la ce spune, la cum spune, la cînd spune - ceea ce are de comunicat. Destinul său este (sau ar trebui să fie) rostirea cu orice preţ, în orice circumstanţe, a adevărului: adevăr al epocii în care trăieşte, al comunităţii din care provine, al omenirii ca întreg şi, fireşte, al său personal. Dacă prin atitudinea lui, secvenţială sau permanentă, face atingere negativă acestui deziderat care îl transcende ca ins, el nefiind decît vehicolul şi garantul ocazional al adevărului omului, scriitorul şi/sau gînditorul trădează ceea ce părea să fie vocaţia vieţii sale. Fireşte, el poate continua să scrie, să se exprime, dar credibilitatea şi greutatea morală a rostirii lui determină ca vocea să nu-i mai fie auzită cu iniţiala legitimă pregnanţă. Pe scurt: se autodiscreditează. Rabatul de la adevăr şi de la curajul de a-l rosti nu impietează asupra operei ca atare, ci asupra felului în care scriitorul/gînditorul se înfăţişează în public. Aproape că ţi-ai dori ca minunatele rînduri să fi fost scrise de altcineva, aproape că ai prefera ca tulburătoarele pagini să fi purtat o altă semnătură. Iată premiza de la care am plecat în scrierea textului de faţă.

Aceste rînduri sînt scrise fără pretenţia că ar oferi o unică explicaţie validă în ceea priveşte opţiunea politică adoptată de Emil Cioran în tinereţe, precum şi consecinţele morale ce decurg din aceasta. Ideea de temei a prezentului eseu este că moralistul a fost şi a rămas un spirit extremist pur. Supunînd unei lecturi de inspiraţie psihanalitică istoria acestei împrejurări existenţiale, ţin să avertizez că verosimilitatea interpretării care urmează este serios afectată de limitele de ordin euristic pe care o asemenea întreprindere le presupune cu fatalitate. Încercarea de faţă, cu un vădit caracter demitizator, datorează imens sugestiilor formulate de Paul Goma în Jurnal de apocrif, căruia îi mărturisesc întreaga mea gratitudine. De asemenea, mă simt îndatorat şi faţă de colegii mei, intelectualii români, care, într-o deloc neglijabilă facţiune a lor, încă mai suspină după un trecut interbelic mitizat, uitînd cu bună ştiinţă de unele aspecte extremiste ale acestuia. Rîndurile mele sînt, din acest punct de vedere, un apel la memorie, la acea memorie necosmetizată, în care adevărul, oricît de neplăcut, este mai preţios decît amintirea selectivă.

O problemă : suveranitatea auctorială

Ajuns la senectute, Emil Cioran a afirmat adesea că, singur, autorul are dreptul de a hotărî care anume trebuie să fie înfăţişarea de pe urmă a textelor sale. Cu alte cuvinte, varianta cea mai reprezentativă a unei scrieri este cea la care, în ultimă instanţă, autorul consimte. Procedînd astfel, scriitorul se protejează împotriva atacurilor de ordin ideologic extrem de posibile. Proprietar deplin asupra producţiilor lui textuale, autorul (şi nimeni altul) are îndreptăţirea să judece ce anume îl reprezintă, cum anume îl reprezintă şi, mai ales, pînă unde îl reprezintă o scriere pe care el o semnează.

 De ce a gîndit astfel Cioran în ultimii săi ani de viaţă lucidă, înainte ca maladia lui Alzheimer să-i întunece definitiv minţile? Aparent, din grija de a preîntîmpina neajunsul care l-a transformat pe Friedrich Nietzsche dintr-un gînditor revoluţionar într-un biet ideolog precursor al nazismului. Din acest punct de vedere, cazul Elisabeth Förster-Friedrich Nietzsche este exemplar pentru ceea ce înseamnă deformarea prin interpretare postumă: atins de demenţă senilă şi devenit dependent de ajutorul sorei sale, filosoful n-a putut împiedica publicarea ulterioară a unor texte neprelucrate şi lipsite de coerenţa clarviziunii lui obişnuite. Sînt bine cunoscute relaţiile tensionate dintre Friedrich Nietzsche, sora sa, Elisabeth Förster-Nietzsche, şi soţul acesteia, notoriul propagandist antisemit Förster. Potrivit opiniei filosofului israelian Yirmiyahu Yovel (vezi Hegel, Nietzsche şi evreii. O enigmă întunecată, traducere de Rodica Amel, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000), sora gînditorului german ar fi falsificat în sens antisemit o parte a scrierilor nietzscheiene. Punînd stăpînire pe arhiva fratelui său, Elisabeth Förster-Nietzsche a înfiinţat la Weimar un institut "dedicat" filosofului, pe care l-a transformat într-un fel de "templu" în care oficia un straniu cult închinat acestuia. Nu e lipsit de interes faptul că Adolf Hitler a fost una dintre personalităţile invitate la "Nietzsche-Archiv" din Weimar.

La limită, abuzul de care vorbeam a constat în editarea de către Elisabeth Förster-Nietzsche a unor texte aparţinînd gînditorului adunate sub titlul Voinţa de putere. Neîngrijită de Nietzsche, într-o formulă deficitară şi stilistic, şi speculativ, cu secvenţe neomogene atît formal, cît şi substanţial, textul în cauză a constituit o "pradă" uşoară pentru doctrinarii naţional-socialişti precum Hitler şi Rosenberg, fericiţi că se pot revendica de la un predecesor ilustru. De fapt, în ciuda "confiscării" sale ideologice,  trebuie spus că Nietzsche nu distinge între rasă şi popor, iar diferenţierea între deosebitele rase (diferenţiere ce include componente ca limba, tradiţia, tiparul psihologic şi cultura) nu are o întemeiere exclusiv biologică. A deosebi între rase nu înseamnă deci a diferenţia valoric, iar "sîngele", dincolo de faptul că este o metaforă ce sugerează tendinţa de evoluţie a unei culturi, nu este niciodată o entitate "pură". Dimpotrivă, trebuie subliniat că Friedrich Nietzsche a manifestat un constant dispreţ faţă de "rasa" germanilor contemporani cu el, exhibîndu-şi cu aristocratică mîndrie originea polonă (numele Nietzsche ar proveni din polonezul Nietzky). La fel, filosoful nu a considerat niciodată ca superioară rasa ariană, aşa cum au făcut-o ideologii nazişti. Aiurelile despre bruta blondă şi despre superioritatea rasei germane, efecte evidente ale dezvoltării schizofrenice trăite de filosof, ţin în bună măsură şi de identificarea proiectivă a ideologilor amintiţi; dar pentru un cunoscător onest al gîndirii nietzscheiene valide şi responsabile, asemenea nefericite metafore nu au cum să spună prea mult.

În context, Yirmiyahu Yovel apreciază că sistemul celor patru negaţii fundamentale din filosofia lui Nietzsche - negarea naţionalismului, a antisemitismului, a rasismului (rasa ca valoare) şi a cultului politic al statului - intră în flagrantă opoziţie cu Weltanschauung-ul naţional-socialist (op. cit., p. 313). Cu toate acestea, Nietzsche a oferit, fără să o ştie, cîteva elemente de filosofie pe care s-au grefat rudimentele doctrinare naziste: discursul dspre existenţa sub semnul riscului, respingerea egalităţii şi dispreţul faţă de democraţie. Fără să fie o filosofie politică, construcţia nietzscheiană s-a dovedit vulnerabilă în faţa ideologilor naţional-socialişti prin eşecul ei de a contura programul unei revoluţii dionisiace a maselor. "Aspiraţia lui spre puritate spirituală şi existenţială, cît şi preocuparea lui pentru genealogic, mai presus de orice, au făcut ca filosofia lui să piardă trenul istoric. Astfel, punînd la socoteală şi pana lui neînfrînată, ea a devenit o pradă uşoară pentru deformări şi abuzuri" (op. cit., p. 315).

În chip aparent, tocmai o astfel de deformare rezultată în urma unor abuzuri de interpretare a dorit Cioran să evite. Chestiunea este însă mult mai complicată decît pare. Argumentul oferit de moralistul din Răşinari ţine de logica raţionalizării, mecanism psihic inconştient, cu funcţie de apărare, descoperit şi conceptualizat de Ernest Jones. Vulgarizînd, a raţionaliza înseamnă a găsi o motivaţie aparentă pentru a explica un comportament bizar sau patologic. De regulă, raţionalizarea ajunge să îmbrace forma unei penibile scuze, ce cade pe lîngă adevăratul motiv al derapajului. Astfel, sub masca deplinei raţionalităţi justificative, Cioran ascunde un alt strat textual, care relevă dintr-un cu totul alt orizont decît cel patronat de Eu prin dimensiunea sa conştientă. Consider că adevăratul motiv al raţionalizării practicate de eseist în ceea ce priveşte varianta definitivă a unor texte scrise odinioară trebuie căutat într-o inconştientă teamă de foarte posibila campanie pe care o puteau orchestra împotriva sa stînga radicală occidentală şi lobby-ul evreiesc internaţional[1]. De altfel, Cioran spunea, negînd realitatea campaniei "declanşată de evreii din Franţa împotriva lui Heidegger: ŤEste îndreptată împotriva heideggerienilor francezi mai mult decît împotriva lui Heideggerť" (Sanda Stolojan, Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian, traducere de Micaela Slăvescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 268). Refuzînd conturul realităţii, care se referea la oricine altcineva dar la el nu, moralistul operează cu o formulă consacrată a gîndirii magice, conform căreia dacă nu recunoşti concreteţea realului, atunci acesta nici nu există. Spaima lui de un asemenea atac demistificant îl paralizează, îl determină la o negare de proporţii, la refugierea într-o apărare psihică masivă, căci în ceea ce are ea esenţial contestarea franceză a lui Heidegger nu s-a făcut pornind de la chestiuni de terminologie metafizică, ci de la implicarea lui în politica nazistă a universităţii germane, fapt indubitabil, nicicînd explicat sau regretat ca atare, nici măcar în faţa unei victime patentate a Holocaustului cum a fost Paul Celan, venit în vizită la filosof tocmai pentru a se lămuri de calitatea abjurării acestuia.

Prin urmare, precedentele postbelice spectaculoase, oferite de cazurile Louis-Ferdinand Céline, Vintilă Horia, Martin  Heidegger şi Mircea Eliade, pentru a nu cita decît cîteva, au constituit, desigur, argumente foarte serioase pentru a-l determina pe Cioran să-şi revizuiască nu numai Weltanschauung-ul politic de tinereţe, ci şi să-şi cosmetizeze, uneori pînă la desfigurare şi chiar pînă la ştergerea completă, scrierile din juneţe susceptibile a trezi virulenţa grupurilor de presiune pomenite. Mă voi referi doar la două titluri, ilustrative în ceea ce priveşte efortul cioranian de a oferi o altă orientare unei realităţi care se bucurase iniţial de cu totul alte coordonate: 1) volumul antologal Singurătate şi destin, compus din articole, eseuri şi cronici datînd din perioada interbelică românească, volum îngrijit de Marin Diaconu şi apărut la Editura Humanitas în 1992; 2) volumul Schimbarea la faţă a României, apărut la Editura Vremea în 1936, reeditat tot acolo în 1941 şi publicat într-o variantă definitivă  în 1990 de casa Humanitas, ulterior cunoscînd alte cîteva ediţii. Pe de altă parte, este perfect adevărat că în interviurile şi dialogurile sale, ca şi în Caiete, Cioran a punctat uneori prin afirmaţii destul de precise o despărţire de un trecut cvasipolitic pe care îl regreta şi în care nu se mai regăsea. Cît anume este în acele intervenţii raţionalizare adaptativă şi cît anume este adevăr inconştient - iată miza demonstraţiilor ipotetice următoare. Desfăşurate sub semnul condiţionalului pur, ele nu urmăresc "fabricarea" unui caz, ci numai posibila înţelegere a unui destin.

Urmele trecutului                                                                                                               

Cît priveşte cartea de publicistică, trebuie să subliniez că ea nu include textele compromiţătoare politic, în măsură a prezenta cititorului actual interesat de România, occidental sau al locului, şi o altă faţă decît cea a unui Cioran moralist, sceptic, atemporal şi estetizant. Articolele dedicate Führerului şi Gărzii de Fier ar reprezenta suficiente "capete de acuzare" pentru aceia care mai au (pe bună dreptate, de altfel) nostalgia Nürenbergului.

Dacă e să revedem rîndurile lui Cioran din epoca bursei humboldtiene, răstimp (1933-1935) în care a locuit la Berlin şi München, rînduri trimise spre publicare unor gazete de orientare de extremă-dreapta, atunci vom desluşi profilul unui tînăr cucerit pe de-a-ntregul de harisma lui Adolf Hitler şi încredinţat de justeţea revoluţiei naţional-socialiste. Iată cîteva secvenţe cu valoare de mostră pentru felul în care gîndea politic Emil Cioran în acea vreme:

"Unii din prietenii noştri vor crede că am devenit hitlerist din anumite raţiuni de oportunism. Adevărul este că sînt anumite realităţi aici care-mi plac şi sînt convins că lichelismul autohton ar putea fi înăbuşit dacă nu distrus printr-un regim de dictatură. În România numai teroarea, brutalitatea şi o nelinişte infinită ar putea schimba ceva. Ar trebui arestaţi toţi românii şi bătuţi pînă la sînge; numai aşa un popor superficial ar putea face istorie. Este teribil să fii român, nu cîştigi încrederea efectivă a nici unei femei, iar oameni serioşi zîmbesc, cînd te văd deştept, te cred escroc. Dar cu ce am greşit eu de trebuie să spăl ruşinea unui popor ce n-are istorie? " (scrisoare către Petru Comarnescu din 27 decembrie 1933).

*

"Hitlerismul poţi să-l accepţi sau poţi să-l refuzi, el nu reprezintă mai puţin un stil de viaţă care creşte organic, în Germania şi dincolo de actualitatea concretă în care el se elaborează şi se adînceşte în conştiinţele individuale, se integrează în continuitatea şi în sensul istoriei germane... Dacă îmi place ceva la hitlerism, este cultura iraţionalului, exaltarea vieţii ca atare, expansiunea virilă de forţă, fără spirit critic, fără rezerve şi fără control. Toţi sînt de acord că nu poţi fi naţional-socialist fără o participare spontană şi nereflectată la o misiune istorică... Mistica sîngelui i-a dus la cultul mistic al pămîntului ca politică contrară spiritului... Necesitatea unui Führer nu-şi afla raţiunea numai într-un dezechilibru de ordin politic şi economic ci, mai cu seamă, în lipsa de axă lăuntrică a sufletului german... Oamenii aceştia nu pot trăi fără norme, fără comunitate, fără Führer" ("Germania şi Franţa", articol publicat în Vremea, anul VI, nr. 318 din 18 decembrie 1933).

                                                                       

*

"Nu există om politic în lumea de astăzi care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decît Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om pentru care orice act de viaţă cîştigă semnificaţie numai prin participare simbolică la destinul istoric al unei naţiuni... Mistica Führerului în Germania este deplin justificată... Meritul lui Hitler este de afi răpit spiritul critic unei naţiuni" ("Impresii din München. Hitler în conştiinţa germană", articol publicat în Vremea, anul VII, nr. 346 din 15 iulie 1934).

*

"Voi întreba pe oricine ce a pierdut omenirea dacă s-a luat viaţa cîtorva imbecili... A lua viaţa unor astfel de oameni, a vărsa sîngele unor astfel de bestii este o datorie. Ah! această prejudecată a valorii în sine a omului!... Valoarea în sine! Aceasta este o curată laşitate. Căci sub ea se ascunde teama de sacrificiu" ("Revoluţia sătuilor", articol publicat în Vremea, anul VII, nr. 349 din 5 august 1934, şi scris drept corespondenţă despre asasinarea de către nazişti a celor peste două sute de fideli ai lui Roehm, membri în Grupele de Asalt ostile lui Hitler).

*

Lucrurile sînt clare. Cioran este un tînăr exaltat, de numai 22 de ani, care se trezeşte într-o Germanie isterizată de ritmul schimbărilor politice. El îl admiră cu frenezie pe omul providenţial care i se pare a fi liderul nazist Adolf Hitler şi îmbrăţişează fără rezerve proiectul metamorfozei naţional-socialiste, în care nu ezită să întrevadă şi o soluţie pentru marasmul politic şi moral în care crede că se află România. Ruşinii de a se fi născut român îi opune modelul viforoasei vitalităţi la care nazismul i-a trezit pe germani. Totul stă sub semnul organicului, al sîngelui, al violenţei mîntuitoare. E o mistică a puterii şi a expierii, a renaşterii şi a apocalipsei. Fireşte, Emil Cioran este tînăr, cumplit de tînăr, dar nu atît de tînăr încît să nu înţeleagă implicaţiile de ordin juridic pe care le presupune un apel la crimă, la vărsare de sînge, la contestarea valorii unei vieţi omeneşti. Sigur că, în viziunea autorului, îndemnul din ultimul fragment este unul metafizic, indirect, ocolit, dar transformarea lui în text adresat publicului cititor din România are darul de a modifica statutul acelor rînduri. Una e să speculezi agresiv, la o bere, cu amicii, şi alta e să dai tiparului fructul textual al agresivităţii tale. Într-un caz poţi fi blamat (chestie de moralitate), în celălalt poţi fi condamnat (afacere de ordin juridic). În faţa unui îndemn la crimă, în faţa unei justificări cinice şi iresponsabile a omorului, orice argumentaţie este lovită de caducitate, se prăbuşeşte în tăcere. Nimic nu mai rămâne de spus.

Ce-i drept, la senectute Cioran manifestă tendinţa de a-şi revizui opiniile de extremă juneţe. Într-un dialog cu Sanda Stolojan pe marginea invaziei pornografiei în Franţa anilor ’80, moralistul vede în acest fenomen un indiciu al decrepitudinii democraţiei de tip liberal, situaţie asemănătoare cu cea din perioada interbelică, atunci cînd totalitarismul coroda democraţiile europene intrate în agonie: "Aşa au stat lucrurile cu Republica de la Weimar. Şi-a venit apoi imbecilul de Hitler care a pus ordine... iar oamenii l-au tolerat din cauza exceselor de la Weimar" (Nori peste balcoane, p. 9). Să analizăm cum anume stau lucrurile. Ieri, Hitler era năprasnic de necesar, era un personaj providenţial, demn de admiraţie şi respect. Astăzi, el devine, simplu, un imbecil făcut posibil de tîmpenia şi neputinţa politicienilor social-democraţi şi liberal-conservatori din Germania weimeriană. Ce să mai crezi? Cînd s-a înşelat, cînd a spus adevărul? Atunci cînd Hitler era pe culmea valului, sau atunci cînd Hitler devenise o amintire? Cît îl priveşte pe Codreanu, să nu trecem cu vederea entuziastele tuşe cu care moralistul, deja în vîrstă de 29 de ani, aşadar mai matur, îi creionase acestuia portretul în apocalipticul ferpar rostit la Radio. Dacă în 1940 autorul Căderii în timp vedea în Căpitan un sfînt şi un mare spirit, un om apt să acorde României o soartă, un ins fără de care ţara s-ar transforma într-o Sahară etc., în anii ’80 el se disociază de fostul personaj providenţial, pe care-l coboară într-un fel de anonimat derizoriu, însă nici măcar acela radical, semn că adeziunea străveche nu se ştersese cu totul.

Lucrurile sînt cu mult mai delicate atunci cînd Schimbarea la faţă devine temă de analiză. Nemodificată la ediţia a doua, cea din 1941, lucrarea se înfăţişează "schimbată la faţă" la ediţia a treia, cea din 1990, fiind radical cosmetizată de autor, care-şi explică gestul printr-un scurt cuvînt ante. Din ediţia definitivă lipseşte integral un capitol, iar pagini şi pasaje întregi sînt epurate de Cioran. Motivul? Respectivele zone textuale se remarcau printr-un antisemitism apăsat şi spectaculos, dar şi prin violente şi suculente accente antimaghiare. Prin urmare, acolo exista suficient material pentru o interpretare polemică riscînd să nu rămînă fără de consecinţe în planul imaginii, moralităţii şi al onorabilităţii auctoriale. În chip ciudat însă, după cum just apreciază Ion Dur[2], radicalitatea secvenţelor epurate de Cioran nu depăşeşte virulenţa unor alte afirmaţii asemănătoare, chiar dacă altfel orientate, prezente în lucrările ulterioare, publicate în Franţa. Desigur, "autocenzura" şi-a avut sensul ei, dar impresia este că ea a fost operată anapoda, mai curînd sub imperiul grăbirii generate de o frică anume, şi nu sub semnul unei atitudini reflectate şi al unei cumpăniri raţionale.

Oricum, trebuie spus că, atît în cazul evreilor, cît şi în acela al maghiarilor, atitudinea anti este una extrem de complexă. Autorul devastatoarelor diatribe, mai cu seamă în cele împotriva neamului lui Israel, se vădeşte un ultragiat superior, un ins ros de o metafizică invidie, un admirator declarat şi un paradoxal gelos pe superioritatea destinului iudaic. Cioran îi urăşte pe evrei exact în aceeaşi măsură în care îi şi admiră, iar reacţia lui rasistă este întemeiată cultural. Departe de visceralul antisemitism nazist ori legionar, eseistul de la Răşinari e un personaj complicat, care îşi nuanţează pînă la indistincţie poziţia. Dacă pot să fiu scuzat pentru un asemenea oximoron, aş spune că Emil Cioran practica un antisemitism "constructiv", o ură domolită prin deferenţă şi o ostilitate marcată de simpatie. Drama lui stă în aceea că "şi-a ales" neinspirat epoca în care să-şi manifeste complexa atitudine antisemită. Într-o vreme cînd antisemitismul pur şi dur face legea, cînd jumătate de Europă se pregăteşte mocnit pentru experienţa Holocaustului, să adopţi o poziţie ambivalentă, în cadrul căreia respingerea indubitabilă se face cu mijloacele scriiturii celei mai îndrăgostite faţă de obiectul rejectat - nu constituie deloc o bună premiză morală. Cuvîntul scris şi rostit în public, vorba lui Paul Goma, te angajează pentru totdeauna, iar ceea ce ai apucat să scrii sau să rosteşti nu poate fi "spălat" decît cu mare dificultate, şi abia în urma a numeroase, dureroase şi succesive abjurări publice. Altfel, s-ar vădi că realitatea Holocaustului şi învăţămintele sale pentru omenirea civilizată şi vigilentă sînt simple flatus vocis.

Această situare înşelătoare pe poziţia unui antisemitism dificil de definit în termeni clasici nu anulează însă cu nimic extremismul filosofului. Deloc moralist în acele pagini, Emil Cioran se vădeşte un analist politic, un economist şi un etnopsiholog aplicat, care emite diagnostice surprinzător de exacte racordate la realitatea românească din epoca interbelică. Exaltarea tonului, adeseori frizînd  frenezia, nu întunecă cu nimic luciditatea extremă cu care filosoful apreciază un context dat. Forma expunerii este adeseori aproape delirantă, dar conţinutul redat exprimă silogismele unei minţi ce a reflectat serios la un anumit program politic. În ciuda "profetismului" său, tînărul Cioran ştie foarte bine ce spune şi cărei ideologii slujeşte. El crede cu tărie fanatică în justeţea analizelor şi a pronosticurilor pe care le formulează. "Votul" său sufletesc, ca expresie sinceră şi reflexă, este neîndoielnic încotro se îndreaptă. Că aşa stau lucrurile o dovedesc şi următoarele  fapte: ulterior, în Franţa ocupată, el va fi printre primii care vor profita de intrarea trupelor germane în Paris, chiar dacă Cioran este doar un profitor mărunt; în vremea războiului, filosoful se "specializase" în a-i conduce cu nedisimulată plăcere pe ofiţerii Wehrmachtului la tot felul de cafenele şi bordeluri de lux, ceea ce astăzi ar fi calificat fără tăgadă ca act de colaboraţionism (scuza cu foamea provocată la Paris de reala penurie de alimente nu rezistă, căci sute de mii de parizieni s-au aflat într-o situaţie identică şi nu au căzut în păcatul colaborării)[3].

Mai mult, apariţia celei de a doua ediţii din Schimbarea la faţă a României în 1941, într-o formulă identică cu cea a primei ediţii, ar trebui să dea de gîndit. Pe fondul distrugerilor provocate în Europa de agresiunea nazistă, în condiţiile în care lagărele de concentrare nu mai constituiau demult un secret pentru majoritatea contemporanilor[4] (iar viitoarea existenţă a Transnistriei concentraţionare exclude ipoteza ignoranţei pentru spaţiul românesc), o astfel de atitudine mărturiseşte o remarcabilă constanţă de opţiune. Cioran nu regretă elogiile adresate lui Hitler şi revoluţiei naţional-socialiste, nu retractează nimic din acidele rînduri antisemite. Evreii mor, deci teoria lui se confirmă. Sigur că am putea lua în calcul contextul, nu pe deplin lămurit, al reeditării Schimbării… A fost Cioran consultat în vederea acelei operaţiuni? Dacă e să ne amintim că autorul s-a aflat la Bucureşti în noiembrie 1940, cînd a şi rostit la Radiodifuziune conferinţa cu titlul "Profilul interior al Căpitanului", atunci ipoteza neconsultării lui Cioran devine destul de inoperantă. În plus, textul intervenţiei radiodifuzate este reluat, foarte probabil cu ştirea şi cu acordul autorului, în publicaţia Glasul strămoşesc de la Sibiu, pe data de 25 decembrie 1940. Ediţia a doua a Schimbării… avea să apară peste cîteva luni, la Bucureşti. Greu de crezut că Emil Cioran nu a ştiut nimic, mai ales că textul conferinţei radiofonice exprimă nu începutul unei îndepărtări de gardism ci, dimpotrivă, constituie apogeul admiraţiei cioraniene faţă de spiritul şi mentorul acelei mişcări criminale.

Cu atît mai inexplicabil se înfăţişează ditirambicul ferpar închinat Căpitanului, al cărui text l-am analizat în capitolul închinat romanului familial cioranian. În noaptea dintre 26 şi 27 noiembrie 1940, comandourile legionare ale morţii au asasinat 64 de foşti demnitari închişi în stabilimentul Jilava. În seara aceleiaşi zile, intelectualii Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu au fost luaţi de la casele lor şi asasinaţi, iar apoi părăsiţi într-o pădure de lîngă Bucureşti. Pe 27 noiembrie, în cursul îndoliatei zile, Emil Cioran rosteşte la Societatea Română de Radiodifuziune incriminatul text. De ce? Întrebarea este cu atît mai binevenită cu cît simpatia şi preţuirea lui Cioran pentru Iorga erau de multă vreme evidenţe verificate. Să nu fi ştiut moralistul de programul crimelor legionare? Fără nici un malefic proces de intenţie, trebuie spus că asemenea ipoteză nu pare foarte verosimilă. Nu cu de la sine putere va fi cuvîntat Cioran la Radioul public, ci beneficiind de un acces facilitat pe linie politică, via influenţa protectorilor săi verzi din guvern. E extrem de probabil că Emil Cioran a ştiut. Într-o vreme cînd cenzura ideologico-politică funcţiona neostoit, orice text destinat rostirii pe postul public trebuia să poarte viza oficialităţilor. Cioran nu este un conferenţiar oarecare pe neutre teme culturale, ci elogiatorul abilitat al unui asasin ridicat cultic la rangul de martir! Faptul că nu a luat atitudine imediat, eventual curînd după ce a aflat de asasinatele amintite, aproape că elimină sugestia neştiinţei. Ori a ştiut şi a fost de acord, ori nu a ştiut şi, aflînd, s-a temut ori nu a găsit necesar să protesteze. Probabilă mi se pare prima variantă dar, chiar dacă cea de-a doua nu poate fi cu totul eliminată, ea se înfăţişează ca puţin realistă şi, oricum, blamabilă cît priveşte lipsa de reacţie a unui om de la care am fi aşteptat tărie de caracter. De altfel, după cum spuneam mai devreme, Cioran îl preţuia pe Iorga, pe care-l avusese profesor în vremea studenţei bucureştene. Iată ce scrie el într-o epistolă din 23 noiembrie 1930 adresată amicului său sibian Bucur Ţincu: "De altfel, cursurile de la filosofie nu le mai urmăresc absolut deloc. Numai pe la Iorga mai trec cîteodată, care este singurul profesor de la Litere şi Filosofie faţă de care orice om trebuie să aibă respect mărturisit [sublinierea îmi aparţine, V.P.]".

Nimic de comentat... În epocă, tînărul trăia autentice sentimente de admiraţie şi respect pentru ilustrul istoric. Peste zece ani, perspectiva s-a răsturnat complet. Cioran face în public, într-un public covîrşitor ca număr (să nu uităm că intervenţia este radiodifuzată!), elogiul marelui asasin exact în ziua în care fusese ucis intelectualul pe care în urmă cu un deceniu îl admira făţiş. Sigur, opiniile se pot schimba, nu-i nimic anormal în aceasta; însă respectul faţă de oamenii la care cîndva ai ţinut e semn de elementar bun simţ, de minimă consecvenţă morală. Cioran se despărţise ideologic de profesorul Iorga, dar aceasta nu era o pricină ca respectul moral şi intelectual să nu funcţioneze. Din păcate, nu e cazul lui Emil Cioran, oricum, nu în acea sinistră împrejurare... Dacă e să ne luăm după repetatele declaraţii cioraniene postbelice, făcute în epoca pariziană, am fi tentaţi a crede că mea culpa a fost săvîrşită, că părerile de rău şi-au intrat, firesc, în drepturi. Cioran nu se mai recunoaşte în freneticele şi nebuneştile rînduri ale Schimbării la faţă (sugestia e însă mai amplă, ea incluzînd şi ocazionalele eseuri publicate în presa extremistă din perioada românească interbelică). În realitate, aşa să fie oare? Dar iată ce notează neobositul Eckermann feminin pe nume Sanda Stolojan: "În legătură cu asasinarea lui Iorga, îi vorbesc despre o carte apărută la Bucureşti care relatează faptele. Dar, spune Cioran, e limpede că adevărul este tăinuit, şi anume răspunderea pe care o poartă însuşi Iorga [sublinierea îmi aparţine, V.P.] în ceea ce priveşte execuţiile masive de legionari şi mai ales în legătură cu moartea lui Codreanu. Iorga a fost primul care a sugerat lichidarea lui Codreanu. Cioran s-a desprins de legionari, dar este la curent cu faptele lor. Îl găsesc tot mai expansiv, cutează să vorbească despre trecutul lui legionar, pentru a restabili adevărul, ceea ce nu i se întîmpla anul trecut. Subliniază faptul că Codreanu este acela care a introdus asasinatul politic. Dar şi că represiunea a fost de o sălbăticie neînchipuită (cadavrele expuse în stradă etc.)" (Nori peste balcoane, p. 13).

Cum să interpretăm aplecarea tîrzie a lui Cioran către o reevaluare a trecutului legionar? Desigur, el îl condamnă pe Codreanu, care a omologat la noi asasinatul ca instrument politic. Într-un alt text, cel al convorbirii cu François Bondy, moralistul e încă şi mai dur, afirmînd că Zelea-Codreanu nici nu era român, ci slav, "mai mult, tipul unui hatman ucrainean", la fel ca şi majoritatea gardienilor morţii, care ar fi fost macedoneni dezrădăcinaţi, iar Legiunea e judecată în termeni de "sectă smintită" amestecată cu elemente de partid politic, soluţie de tipul panaceului, contînd inclusiv ca remediu contra... blenoragiei sau a plictisului[5]! Imensă distanţă între percepţia consumată în perioada interbelică şi cea formulată în prezentul anilor 1980... 

Dar chiar şi aşa, ceva din Cioran pledează pentru o considerare prudentă a lucrurilor; desigur, e rău că Iorga a fost asasinat, dar crima şi-a avut sensul ei, căci şi istoricul  a incitat la prigoană şi asasinat... De parcă o crimă s-ar cuveni însoţită de pandantul ei talionic şi situată pe deasupra justiţiei abilitate oficial! Se simte cumva o vagă nostalgie după figura Căpitanului, precum şi un tremurat regret că acesta a sfîrşit atît de urît. Fireşte, lui Bondy moralistul nu-i putea declara un asemenea lucru, dar româncei Sanda Stolojan, apropiată de-a lui, i se putea confesa cu mai multă sinceritate, în mai deplină siguranţă. Dacă lui Bondy i-a descris Garda de Fier în cheie umoristic-depreciativă, ca pe un antidot  al epocii împotriva a orice, chiar a... blenoragiei, în schimb Sandei Stolojan îi poate spune, prelungind opinia din perioada interbelică potrivit căreia Legiunea ar fi fost o pădure fanatică precum şi soluţia în absolut a mîntuirii României de mediocritatea în care se scălda, că legionarismul ar fi o "revoluţie românească dirijată contra României". Mişcare contra României, dar revoluţie, aşadar o schimbare radicală şi, în esenţă, pozitivă, (la care şi el luase parte odinioară!). La timpuri noi, judecăţi (aparent ) noi, de fapt judecăţi prelungindu-le pe cele vechi. 

Prin urmare, Cioran rămăsese un om de extremă dreapta. După 1942, an în care soarta războiului înregistrase o cotitură radicală, în urma căreia era clar că Germania nu mai poate cîştiga teribila conflagraţie, atitudinea sa începe să se schimbe. Ca de obicei, salvarea se manifestă prin recursul la o raţionalizare patetică şi poetică. "Dezamăgit" de România, care-şi ratase şansa la un destin imperialist şi violent, dezgustat de haosul structural şi atavic al limbii materne, incapabilă a-l primi pe Mallarmé (pe care tocmai încerca să-l traducă) în faldurile sale, Cioran trăieşte revelaţia că trebuie să tindă la o altă identitate lingvistică.

O nouă identitate

Am afirmat pe parcursul capitolelor precedente că Emil Cioran s-a dovedit un isteric major, un temperament histrionic, cu extraordinare resurse de teatralitate şi cu un imens potenţial de punere de sine în scenă. Măştile i-au servit întotdeauna pentru a se proteja împotriva ameninţărilor pe care destinul, istoria şi oamenii le instrumentau împotrivă-i. Dar cum va fi arătat în noul context masca lui Cioran? La care din măştile din rechizita sa atît de bogată a recurs pentru a-şi camufla cît mai eficient secretul de colaboraţionist, de fost partizan al extremei drepte? După cum afirmă István Király V. în recenta lui carte, Fenomenologia existenţială a secretului (Editura Paralela ’45, Piteşti, 2001), în cazul secretului, "masca nu este... doar o Ťaltă faţăť, ci este tocmai o faţă nouă.  Ea este rezultatul iniţierii: este rezultatul şi simbolul naşterii noului statut al noului subiect născut şi forjat pe parcursul ei. Nou-născutul, re-născutul şi născutul din nou, are un nou nume, un nou statut, un nou comportament etc., dar şi o nouă faţă. Noua faţă se dobîndeşte însă în secret, prin secret şi de aceea ea va şi rămîne în permanenţă legată de secret. Ea va ascunde, dar - ca faţă - va şi înfăţişa - adică va şi arăta - secretul " (pp. 251-2).

Însă cum se naşte prilejul de a forja masca, care este împrejurarea ce determină punerea măştii? Revelaţia se produce pe plaja de la Dieppe, adică exact acolo unde eşuase eroic tentativa de debarcare a canadienilor. În plus, Dieppe este faţă în faţă cu ţărmul englez, britanicii fiind singurii în Europa care se împotriviseră (cu succes) lui Hitler. Geografia prelungeşte defensiva inconştientă de ordin psihic, locurile, cele ale sufletului şi cele ale istoriei, ajungînd să coincidă. Mai mult, taman în vara lui 1943, cînd după bătălia Stalingradului soarta războiului pe frontul de est se clarificase, Cioran "se dezamăgeşte" de înfăţişarea limbii române, considerată o "ie" prea strîmtă pentru trebuinţele expresive şi de claritate ale eseistului. Neputinţa de a aproxima satisfăcător poemele mallarméene în limba maternă "trezeşte" dorul (complementar) de a perfecţiona şi limba engleză, pe care, de altfel, o stăpînea excelent. Acest subit interes pentru graiul lui Shakespeare mărturiseşte, cred, nu atît o revenire a pasiunii din perioada "braşoveană", atunci cînd Cioran, nefericit profesor de filosofie la liceu, se refugiase aproape psihotic în literatura marelui Will, cît mai ales, după cum sugerează şi Paul Goma, o frică instinctivă de consecinţele pe care le-ar fi antrenat pentru el, personal, înfrîngerea Germaniei de către anglo-saxoni. Prăbuşit într-un scenariu de sorginte magică, Cioran cel culpabil pentru fanatismul credinţei în victoria extremei drepte se identifică inconştient cu probabilul agresor justiţiar, încercînd să-şi perfecţioneze limba acestuia ca într-un suprem gest de disperată capitulare. În psihanaliză, această atitudine se numeşte, conceptual, identificarea cu agresorul, iar experimentul Piteşti efectuat de grupul Ţurcanu exemplifică fără rest acest tip de reacţie disperat-adaptativă. Victima se transpune în persoana şi caracterul călăului, ajungînd adeseori să-l depăşească pe acesta în violenţă şi aptitudine criminală. Scopul? Pur şi simplu, supravieţuirea fizică.

Pe de altă parte, îmbrăţişarea limbii lui Descartes, remarcabilă prin claritate şi distincţie, dovedeşte cît de convingător poate funcţiona raţionalizarea. Autoculpabilitatea se metamorfozează în subţire argumentare spirituală. Abjurarea nu se produce din convingere, din acuta conştiinţă a înşelării de sine. Nu suferinţa pricinuită de o vinovată greşeală îl terorizează pe Emil Cioran, ci simpla, omeneasca şi instinctiva frică. Departe de adevărul moral, filosoful se pregăteşte pentru retorica rafinată a viitorului amoralist. Speriat că opţiunile lui progardiste şi  progermane l-ar putea trimite în faţa tribunalelor de după război, Cioran "dispare" ca autor pentru cîţiva ani, răstimp în care îşi "desăvîrşeşte" franceza (explicaţie ulterioară şi sensibil plauzibilă în ochii inocentului public postbelic). Paricidului, concretizat în atitudinea antiteistă (se ştie, părintele său fusese preot ortodox), i se adaugă acum un matricid subtil: ucigînd limba maternă, el îşi elimină (sau crede că o face) mama, în relaţia cu care un trecut incomod şi periculos se reflectă. Limba maternă este limba dorinţei oedipiene de incest; limba maternă este limba în care mama i-a mărturisit regretul de a-l fi născut; limba maternă, în fine, este limba în care junele şi freneticul Cioran şi-a proiectat delirul de grandoare asupra destinului ţării sale, pe care o visa "cu populaţia Chinei şi cu gloria Franţei". Limba maternă reprezintă, din acest punct de vedere, spaţiul imaginar şi inconştient al traumelor, investirilor şi eşecurilor cioraniene majore, grai al abjurărilor creştine paricidare, al ditirambilor închinaţi harismei dictatoriale şi al vinovăţiei de a-şi fi văzut împlinite profeţiile legate de realizarea "soluţiei evreieşti" finale. Cît priveşte ultimul aspect, este evident că eseistul nu a gîndit problema evreiască în maniera "tehnică", proprie unui Himmler, dar e foarte probabil că dacă românismul nu l-ar fi dezamăgit şi s-ar fi ridicat la înălţimea destinului visat, dacă Germania şi sateliţii ei ar fi cîştigat războiul, atunci el, Cioran, nu ar fi regretat nici o clipă exterminarea lui Israel. Ba poate că ar fi justificat-o metafizic, într-o minunată stilistic limbă română ori germană.

În asemenea împovărătoare circumstanţe, cum să nu-şi renege Emil Cioran limba maternă, trecutul ideologic şi credinţele de odinioară? Metamorfoza pare completă, direct proporţională cu amploarea culpei pe care filosoful o trăieşte. Proiectul alchimicei renaşteri este ca şi îndeplinit. El refuză să mai vorbească în româneşte, iar mai tîrziu, atunci cînd este somat să o facă de către compatrioţi, amici apropiaţi de-ai săi, începe mai întîi cu o cură de înjurături şi blesteme, ritual regresiv executat în maniera magiei negre, care semnifică nimic altceva decît o relaţionare aproape psihotică cu obiectul lingvistic rău, cel care i-ar putea rememora "păcatele tinereţilor", dar şi nefericita relaţie cu o mamă probabil supraprotectoare şi castratoare.

Moralistul considera că limba maternă este la fel ca şi iarba rea, ca o buruiană pe care, oricît ai smulge-o sau plivi-o, ea tot creşte, neabătut; de altfel, că inconştientul i-a jucat o semnificativă festă exact atunci cînd era mai vulnerabil, în chip tragic slăbit, aşadar pe cînd se afla pe patul de agonie, la spitalul parizian Cochin, luptîndu-se pentru a mai întîrzia progresia bolii lui Alzheimer, e lucru uşor de întrevăzut: Sanda Stolojan, ca şi alţi vizitatori, au constatat că suferindul, în clipele de semiluciditate, agrea, fiindu-i mai la îndemînă acest lucru, să vorbească fie în româneşte, fie în germană, şi cu mult mai rar în franceză; or, asemenea elecţiune, săvîrşită nu raţional, nu prin punerea măştii, ci spontan, reflex aproape, indică fără tăgadă de ce idiom anume se simţea moralistul mai apropiat: în speţă, de limba maternă, în ciuda abjurării sale petrecute în urmă cu jumătate de veac, dar şi de limba lui Nietzsche, semn că deprinderea ei în copilărie, precum şi asumarea imaginii tatălui simbolic, autoritar şi perfect, respectiv a imaginii lui Adolf Hitler, precumpăneau în clipele de mare derută sufletească, atunci cînd slăbiciunea fiinţei determină refugierea în codurile tari şi protectoare, acolo unde minciuna şi masca nu au ce căuta, acolo unde doar sinceritatea tăioasă cu sine are valoare... Româna este, prin urmare, limba mamei dorite şi niciodată posedate, iar germana e graiul acelui tată ideal, al cărui fiu şi-ar fi dorit Cioran să fie.

Raţionalizare şi trufie

Interesante sînt, în acest context, şi judecăţile ulterioare, de bătrîneţe, pe care Cioran le face cu privire la atitudinile sale politice din tinereţe. Într-o convorbire cu Dan C. Mihăilescu, el afirmă răspicat că frenezia generaţiei lui (pluralul semantic al formei substantivului utilizat indică nevoia de a se pierde într-o masă de extremişti aidoma), adică, mai pe şleau, credinţa oarbă în mîntuirea naţională  prin violenţa mişcării  legionare, ţinea de Zeitgeist-ul epocii şi că o asemenea stare de spirit este imposibil de înţeles de către cei de astăzi. Sofismul este desăvîrşit: mutatis mutandis, la fel ar putea răspunde şi un Nikolski, invocînd întru justificarea crimelor sale "revoluţionara" efervescenţă belicoasă sau nevoia de a apăra cauza poporului muncitor împotriva uneltirilor agenţilor imperialişti etc.

Încercînd totuşi să-şi justifice relativa solidaritate cu idealul gardist, Cioran face apel  la foarte umanul sentiment de frică: iniţial opozant, el a fost obligat ulterior să-şi precizeze poziţia, de unde şi adeziunea sa formală, superficială şi neoficială la Mişcare. Mi se pare însă evident (în măsura în care operăm într-un spaţiu al certitudinilor slabe, de ordin ipotetic…) că Emil Cioran, ca şi colegii săi mai vîrstnici de generaţie, Haig şi Arşavir Acterian, Constantin Noica, Mircea Eliade etc., a văzut realmente o soluţie în soteria prin violenţă propusă de Gardă. Cioran a fost liber în alegerea pe care a făcut-o, fiind un om structural de dreapta (în acel timp chiar de extremă dreapta). Într-un sens, vorbind despre înţelesul, incomprehensibil celor de astăzi, al adeziunii sale din perioada interbelică, Emil Cioran sugerează cu subtilitate în subsidiar că "acele lucruri" aveau un caracter oarecum esoteric, un prestigiu ca şi magic sau inţiatic - şi o spune cu un fel de atenuată trufie, care nu prea trădează umilitatea adevăratei mea culpa. Îndepărtarea ameninţării pe care o reprezenta denunţul de extremism "fascist" făcut de jurnaliştii sau de intelectualii stîngişti apuseni se reflectă în semicurajul de a sugera (ce-i drept, unui român, Dan C. Mihăilescu, şi el de dreapta, venit dintr-o Românie postrevoluţionară foarte tolerantă la nostalgiile după perioada interbelică) că, totuşi, "el" sau "ei" nu s-au înşelat, cel puţin nu în plan spiritual. Personal, mă îndoiesc că scepticul din rue de l’Odéon ar fi declarat aşa ceva unui jurnalist de la Le Monde. De altfel, interesantă este, din acest punct de vedere, şi discreţia cioraniană referitoare la trecutul personal, discreţie manifestată însă îndeosebi în raporturile cu jurnaliştii francezi. Sanda Stolojan se mira în legătură cu o asemenea atitudine, cu atît mai mult cu cît în Germania, Italia sau Spania Cioran nu evita să acorde interviuri: "Prudenţă determinată de trecutul lui? De ce se teme aici [adică în Franţa, n.m., V.P.] mai mult decît în Germania?".

De altminteri,  sînt pasaje şi chiar capitole întregi în unele texte cioraniene din epoca franceză în care nostalgia după anumite forme de totalitarism nu este cu totul extirpată. De pildă, în Ispita de a exista e de consultat capitolul Despre o civilizaţie vlăguită, în Istorie şi utopie trebuie citite capitolele Rusia şi virusul libertăţii şi La şcoala tiranilor. După cum singur recunoaşte în Exerciţii de admiraţie, moralistul admite că viziunea lui despre lucruri nu s-a schimbat în ceea ce are esenţial şi că, dacă unele aspecte sînt noi, ele se referă mai curînd la tonalitatea cu care sînt formulate unele idei şi nu la conţinutul acestora. Iată o mostră de gîndire antidemocratică, marcată de irepresibile efluvii de admiraţie pentru tipologia dictatorială: "Judecată după tiranii pe care i-a produs, epoca noastră va fi fost oricum - dar în nici un caz mediocră... Lui Hitler, mai mult decît lui Stalin, îi revine meritul de a fi dat tonul acestui secol. El este important nu atît prin el însuşi, cît pentru ceea ce anunţă, prefigurare a viitorului nostru, herald al unei domnii tenebroase şi al unei isterii cosmice, precursor al acelui despot la scară planetară ce va realiza unificarea lumii prin ştiinţă, al cărei rost nu e să ne elibereze, ci să ne înrobească" (Istorie şi utopie, traducere de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 51). Fireşte, admiraţia faţă de figura dictatorului nazist este edulcorată şi vag indirectă, dar fără ca eseistul să-şi reprime convingerea în funcţia profetică a omului ce a răscolit destinul german şi al lumii deopotrivă. Hitler a murit, dar prototipul lui e actual, mai mult, acesta va domina viitorul, în strînsă alianţă cu dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică. Despre ce fel de schimbare de optică să fie vorba atunci, în condiţiile în care asemenea idei erau enunţate de Cioran şi în prima ediţie a Schimbării la faţă a României, mai puţin critica reificării prin tehnologie, preluată poate de la Heidegger, alt mare rezistent contra progresului tehnic, progres în care filosoful german întrevedea moartea umanităţii omului? 

Fireşte, nu-l poţi condamna pe moralist pentru că îşi exprimă punctul de vedere. Aceasta e credinţa lui. Dar nici nu mi se pare corect a trece cu vederea continuităţile antidemocratice şi extremiste ce se dezvăluie printr-o lectură a textelor cioraniene nedeformată de partizanate liturgice. Sub tonul simpatic, de o ascuţită "sinceritate" nu ferită de şăgălnicii melodramatice perfect dozate, filonul extremismului originar prosperă în voie. Naivii pot fi uşor induşi în eroare, după cum subtil apreciază Alexandra Laignel-Lavastine în Cioran, Eliade, Ionesco. L’oubli du fascisme (Presses Universitaires de France, Paris, 2002, p. 459): "Tonul însuşi induce un pact de lectură care recomandă să nu luăm în serios fondul discuţiei". Însă tocmai sub acoperămîntul unui asemenea pact ludic oferit cititorului Cioran devine liber să-şi celebreze autentica lui credinţă politică, la care nici gînd să fi renunţat. Oricum, nu în mod sincer sau liber...     

Semnificativ este şi modul în care Emil Cioran a evitat să-şi clarifice poziţia cu privire la împrejurarea ajungerii şi rămînerii în Franţa. Mult timp moralistul acreditase ideea că stabilirea lui pe pămînt francez a coincis cu anul 1937, moment în care primise bursa de doctorat acordată de Dupront, directorul Institutului Francez de la Bucureşti. Hotărîrea de a nu se mai întoarce acasă o luase însă abia în 1945. Din toată această "scăldare în ape tulburi" rezultă însă că omul din Răşinari nu mai călcase în România din clipa în care primise bursa de studii, lucru cu totul fals dar omologat ca atare de tăcerea cioraniană. De ce? Din pricina fricii că trecutul extremist, cu apogeul lui, prezenţa la Bucureşti cu prilejul asasinării lui Iorga şi în circumstanţele rebeliunii legionare din iarna lui 1941, ca şi beneficiul pe care a încercat să-l tragă din relaţiile cu mai marii gardişti pentru a intra în mediul diplomatic român de la Paris, ar fi putut fi aflat. Că Emil Cioran s-a întors acasă o demonstrează: 1) ferparul isteric dedicat figurii Căpitanului, rostit la radio pe 27 noiembrie 1940; 2) prezenţa sa la Sibiu, precum şi plecarea precipitată la Bucureşti în noaptea rebeliunii, amîndouă atestabile prin mărturii ale unor supravieţuitori din epocă; 3) episodul din Jurnalul scris de Mihail Sebastian, în care dramaturgul consemnează o întîlnire a sa cu Cioran pe Calea Victoriei, prilej cu care acesta i-a mărturisit, radiind de bucurie, că se întoarce la Paris în funcţia de ataşat pe lîngă ambasada noastră de acolo. Ulterior, moralistul a revenit, precizînd adevărul, dar întotdeauna a făcut-o sotto voce, numai în compania intimilor.

Episodul pe care îl povesteşte Sanda Stolojan despre cum anume a revenit Franţa merită întreaga atenţie, căci el se bizuie pe directa relatare cioraniană: "În 1941, sub guvernul Antonescu, avea paşaportul în buzunar, dar Siguranţa refuza să-i dea viza necesară. Într-o seară se  plimba pe bulevardul Brătianu împreună cu un Ťtipť. Avea asupra sa ordinul de chemare la armată (artilerie călare). Deşi cunoştea multe persoane la Afacerile Externe, plecarea lui în străinătate părea exclusă. Deci va trebui să se prezinte la regiment. Atunci s-a ivit un bărbat al cărui nume nici nu-l reţine, cineva care făcea cronică judiciară în ziare. Stînd de vorbă pe bulevard, tipul află că Cioran are probleme. Scoate o carte de vizită şi scrie pe ea cîteva rînduri. Cioran o uită prin buzunare. Cînd s-o arunce, se răzgîndeşte. Se duce la generalul în chestiune care, văzînd semnătura, îi pune pe loc ştampila necesară... A doua zi a luat trenul şi a părăsit România... pentru totdeauna! Se miră că a uitat numele necunoscutului, Ťcăruia îi datorează totulť. Nu i-a dat niciodată de urmă. Destin sau Hazard - viaţa lui a depins de acea întîlnire..." (Nori peste balcoane, pp. 102-3). Să remarcăm că detaliile împrejurării sînt extrem de punctuale, dar că, teribilă coincidenţă, tocmai numele persoanei providenţiale s-a şters. Un lapsus care a durat decenii... Oare de ce? Destinul cioranian s-a schimbat integral, moralistul a supravieţuit fizic, a evitat războiul şi prigoana comunistă şi a devenit unul dintre cei mai mari stilişti ai limbii franceze. Totul s-a petrecut graţie acelui episod fericit şi acelui ins generos. Cum să uiţi aşa ceva? Dar Cioran a uitat - şi o mărturiseşte cu seninătate. Cine era oare personajul cu rol crucial în scenariul unei supravieţuiri? Cineva odios, al cărui nume merită uitat pentru că rostirea lui este primejdioasă în condiţiile prezentului? Cineva care, prin rolul jucat, tocmai pentru că prilejuise o renaştere, trebuia uitat, la fel ca într-un gest al începutului sacru, cînd precizia se estompează în favoarea aburului mitic? Cineva care, pentru că însemna punctul zero al unei noi vieţi, trebuia sacrificat pe altarul uitării, astfel încît unicul răspunzător pentru noua identitate să fie doar Cioran, cel care, prin voinţă proprie, a devenit rezident şi scriitor francez, fără nici o constrîngere de ordin istoric? Cineva în raport cu care trebuie să se confirme iresponsabilitatea eternului adult regresat la vîrsta copilăriei care a fost Cioran? Iată tot atîtea întrebări...

Emblematică este, din unghiul de vedere al trecutului lăsat în urmă, şi atitudinea cioraniană faţă de evrei. În răspăr cu vituperantele diatribe din Schimbarea la faţă a României, Cioran, deja eseist francez de anumită notorietate, scrie în volumul Ispita de a exista un capitol, intitulat Un popor de singuratici, în care pledează cu strălucire şi inspirată vervă demonstrativă pentru excelenţa şi singularitatea ontică a foştilor "jidani" din cartea de tinereţe. Pegra naţiunilor devine, în urma unui interesant procedeu alchimic de cosmetizare, Naţiunea esenţială, reprezentativă magnanim pentru ideea de creaţie intelectuală şi de elecţiune meritocratică. Să ne înţelegem însă: literaturizat, elaborat şi rafinat, mai mult, paradoxal şi deci complex, antisemitismul lui Cioran nu avea iniţial nevoie de sintagme "tari", de construcţii denotativ-brute pentru a fi exprimat. Ambivalent, cu preopţiune spre rejecţie, antisemitismul în cauză, la nivel superficial, e susceptibil de orice evoluţie posibilă. Aşa a luat naştere, mai tîrziu şi într-un spaţiu deloc tolerant cu antisemiţii, capitolul Un popor de singuratici, a cărui exaltare apologetică a determinat-o pe Susan Sontag să se îndoiască de veracitatea unei sincerităţi problematice[6]. În fond, oare ce relevanţă poate avea morala sincerităţii pentru o instanţă psihică inconştientă aşa cum este Sinele, compusă în principal din instincte şi sentimente prohibite refulate? Căci, de fapt, nu despre sinceritate e vorba aici, ci despre Sinele cioranian, despre adevărata expresie a motorului său sufletesc. Dornic să se adapteze la o realitate politică complet schimbată, acest inconştient determină ca Eul să purceadă la un amplu efort de "schimbare la faţă". Rezultatul este real, spectaculos, dar superficial şi pelicular, deci exclusiv adaptativ. Oricît de convingător ar suna rîndurile de maturitate pro iudaism, ele nu sînt rezultatul unei convingeri intime, ci consecinţa unei reverenţe tîrzii, necesare pentru supravieţuirea personală într-un Occident care, în urma experienţei Holocaustului, devenise intolerant cu intoleranţa contra evreilor.

Apoi, se ştie că ura rasială debutează devreme, că ea ţine de un sentiment nereflectat şi instinctiv, fruct al unei educaţii defectuoase sau al unei traume infantile convertite ulterior în proiecţie reparatorie funcţionînd conform logicii magice a "ţapului ispăşitor". Odată format caracterul persoanei, credinţele iraţionale sînt aproape imposibil de destructurat din pattern-ul lor rigid. Cel mult, ele pot fi amplificate sau atenuate prin recursul la raţionalizare - exact ca în cazul lui Cioran[7]. În plus, revenirea pozitivă asupra obiectului rău este determinată în situaţia citată de frica de puniţie; răsucirea opiniei cioraniene cu privire la evrei nu ţine de o sinceră "schimbare la faţă", de un Damasc subit şi devastator, ci de efectiva teamă că ar putea fi pedepsit pentru credinţa sa din tinereţe. Dimpotrivă, cu cît frica este mai actuală şi forma abjuraţiei mai spectaculoasă (iar calofilia rîndurilor din Ispita de a exista pledează pentru aşa ceva), cu atît mai masivă şi mai înrădăcinată devine inconştienta atitudine anti.

Frica şi Eul terorist

Obligat la o mea culpa indirectă, prin raţionalizare, Sinele filosofului se crispează într-o umilitoare cedare în faţa unui Supraeu pe care-l integrează dificil. Prea fricos pentru a-şi asuma o poziţie radicală, Emil Cioran se refugiază într-un amoralism atenuat estetic şi lipsit de miză politică. Înfrînt de principiul realităţii istorice, el se retrage într-un univers ficţional şi metafizic, în care entităţi abstracte şi vlăguite precum Dumnezeu, elogiul sinuciderii, apologia inutilităţii, micimea fiinţei omeneşti, voluptatea decadenţei etc. fac figură spectaculoasă, dar lipsită de risc personal. De fapt, epurat de frenezia apocaliptică a juneţii, sinceră sau demonstrativă cum va fi fost, discursul cioranian se împlineşte stilistic însă pierde vitalitatea pe care numai o credinţă o poate insufla. Prea omenescul fricii ia locul vigorii militantismului etico-politic.

În Caiete, însemnările fugare dar frecvente despre regretul de a fi trăit la tinereţe sentimente antisemite au rolul de jaloane pentru o autopuniţie voit radicală, însă consumată în intimitatea propriului jurnal. La fel, în discuţiile private, consemnate, spre pildă, de Sanda Stolojan, moralistul va încerca să nuanţeze: "Evreii n-au vrut să piardă nimic din identitatea lor, în aceasta constă şi puterea şi nebunia lor. N-au vrut să accepte faptul creştinismului... Auschwitz... [este] inacceptabil, oricare ar fi fost nebuniile evreilor. Ceea ce a făcut Germania echivalează cu o damnaţie a Omului..." (Nori peste balcoane, p. 56). Aşa este, Cioran septuagenarul are perfectă dreptate, formula e una memorabilă, aşa cum se cade în cazul unui imens scriitor, numai că lucrurile acestea ar fi trebuit spuse mai demult, eventual  concomitent cu asumarea unui risc personal, astfel încît să putem crede fără crîcnire în extrema lor sinceritate. Dar Cioran se teme de publicitate, simte că glasul i-ar tremura în public, atît în virtutea unei frici fireşti, cît şi datorită nesincerităţii abjurării. Într-un Occident sensibilizat la siajul vinovăţiilor legate de Holocaust, într-o Franţă în care Legea Negaţionismului este aspră (vezi cazul Garaudy), există două atitudini posibile: fie păstrarea totală a tăcerii cu privire la un trecut compromiţător, dar riscul e imens; fie săvîrşirea dramatică, masochistă şi radicală a unei mea culpa publice cu greutate de ultimă abjurare. Cioran a ales soluţia de compromis, nici tăcere asurzitoare, nici mărturisire devastatoare, ci doar şoapte, sferturi de frază, simple sugestii, regrete edulcorate sau autocondamnări pe cît se poate de discrete. Desigur, este infinit mai mult decît au făcut un Heidegger sau un Eliade - dar aici nu iau în discuţie cazul acestora, ci mă refer exclusiv la situaţia lui Cioran.

În acest scenariu adaptativ se înscriu şi următoarele  fapte: în 1987 moralistul îl primeşte pe ideologul comunist Radu Florian, şi el de origine evreiască, aflat în misiune în Occident "cu voie de la Primărie"; în decembrie 1989 el salută Revoluţia română şi pe liderii săi, adică pe fostul activist Iliescu[8] şi pe fiul de kominternist Roman (şi el cu un important ascendent iudaic). Aceste atitudini, în realitate reverenţe în faţa regimului socialist al lui Mitterand, sînt alte abdicări de la poziţia iniţială determinate de pura şi instinctiva frică. În acest sens, extrem de elocvente mi se par rîndurile eseistului Teodor Baconski, din care am să citez imediat în mod copios. Dar înainte de a săvîrşi aceasta, îmi mărturisesc satisfacţia că un gînditor de calibrul autorului invocat a observat cu aceeaşi neplăcere ca şi mine "mezalianţa" lui Cioran cu histrionicul stîngism al elitei culturale franceze: "Dezamăgirea mea s-a accentuat... atunci cînd am surprins, dincolo de seducţia frazelor, traseul real urmat de Cioran: omul care nutrise pretenţia de a transcende relativitatea şi grotescul Ťangajamentelorť se dezice de idealul naţionalist al tinereţii sale aşa cum te-ai descotorosi de o scamă. Sigur că nimeni nu i-ar fi putut contesta dreptul de a evolua astfel, mai ales că opţiunile lui româneşti constituiseră şi ele un Ťangajamentť printre altele. Supărătoare devenea însă contradicţia dintre poza de aristocrat al negaţiei şi obedienta lui înregimentare în raport cu stîngismul intelighenţiei franceze de la sfîrşitul anilor ’70. De unde această grijă subită pentru ceea ce nu se numea încă political corectness în cazul unei personalităţi care ar fi trebuit să aibă frisoane la auzul cuvîntului carieră?" (Iacob şi îngerul, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 231).

Prin urmare, Eul lui Cioran se conformează prezentului, mizînd pe un ideal care nu a fost şi nu este al său şi care pare o prelungire a unui cod moral histrionic, specific istericilor[9]. Dintr-un asemenea unghi de vedere, nu-i deloc indiferentă maniera de relaţionare a moralistului cu şeful statutului francez. Preşedintele Republicii, François Mitterand, îi invitase de mai multe ori pe Cioran şi pe Simone Boué la dineuri oficiale, fiind un mare cititor şi admirator al eseurilor cioraniene; dar Cioran refuzase de fiecare dată, mimînd chiar mîndria de a-l fi evitat pe liderul socialist; în realitate, el se simţea flatat de atîta atenţie (după mărturia Sandei Stolojan), dar încerca să nu fie pus în situaţii jenante, în care să fie obligat a vorbi despre trecutul lui de extremist de dreapta consumat într-o Românie pretins lăsată în urmă. În realitate, doar frica putea motiva o astfel de atitudine refractară care, în condiţii normale, nu ar fi trebuit să funcţioneze. Emil Cioran nu devenise de stînga la bătrîneţe, ci se temea de stînga, poate mai acut decît altădată, cu atît mai mult cu cît acum avea de apărat un prestigiu, o notorietate şi un ştaif auctorial. Altfel însă, adevărata lui opinie despre calitatea politică şi intelectuală a partidului de guvernămînt din 1990 e admirabil surprinsă de Sanda Stolojan, care consemnează o semnificativă reacţie cioraniană: "regimul socialist a grăbit procesul de ieşire din Europa a Franţei...".

Un alt episod care ar pleda în favoarea ipotezei formulate, dacă este analizat şi altfel decît în cheie raţionalizatoare, este următorul: există semnale că, nu cu mult înaintea morţii, vizitat fiind la spital de acesta, Cioran i-ar fi spus lui Alexandru Mirodan că a încetat să mai fie antisemit[10]. Să cîntărim puţin lucrurile, fireşte, acceptînd condiţia ipotetică a împrejurării citate: dacă nu mai era antisemit, ce rost să fi avut această tardivă mărturisire a lui Cioran, făcută de pe patul de suferinţă în faţa unui scriitor evreu? Se gîndea filosoful la postumitate, el, cel care rîsese tot timpul de viaţa de apoi, de toate aiurelile legate de ideea de nemurire, el, scepticismul întrupat, el, lucidul? Dacă oricum era sortit pieirii, ce mai contau ecourile stîngii pariziene? Iar dacă rămăsese antisemit, cui să fi folosit reiterarea conştientă a unui fals, justificat numai graţie scenariului adaptativ? Oare îi mai păsa? De ce să nu vedem în acest episod (repet, ipotetic), pur şi simplu încă o dată, expresia iraţională a fricii care l-a stăpînit pe Cioran o jumătate de veac de viaţă trăită în Apusul postbelic, atît de necruţător cu extremiştii de dreapta? Bătrîn, bolnav, slăbit şi disperat, cum să nu-i fi fost frică lui Cioran, pradă probabil unei fantasme de persecuţie, aflat între două episoade de delir sau între secvenţe dense de tăcere alzheimeriană, de prezenţa, în fond nevinovată şi amicală, a scriitorului evreu Mirodan? Desigur, am în vedere o foarte posibilă reacţie inconştientă, spontană şi irepresibilㅠ

Apodictice aserţiuni deschise

Prin urmare, iată cum se scrie istoria underground-ului unui mare scriitor moralist clivat schizoid de principiile pe care şi-a construit Anschauung-ul. În asemenea condiţii este firesc că numai autorul are dreptul de a stabili care este înfăţişarea finală a textelor ce îl pot reprezenta postum. Despărţirea de trecut, în cazul lui Emil Cioran, e discretă şi falsă, sprijinită pe o raţionalizare ce îi poate convinge fie pe naivi, fie pe partizani. Dincolo de aceştia se întinde contingentul acelora care ar dori să afle cum de a fost posibil ca un atît de substanţial talent literar şi metafizic să devină victima unei atît de disgraţioase frici. Care însă pot fi pricinile unei atitudini atît de paradoxale cît priveşte conduita cioraniană? După cum am încercat să demonstrez în rîndurile de mai sus, vinovăţia apăsată, responsabilitatea deficientă şi frica permanentizată par să fie răspunzătoare pentru surprinzătorul comportament dezvoltat de moralist. Spun surprinzător deoarece orizontul nostru de aşteptare relativ la rectitudinea morală a unui mare gînditor şi scriitor se vede înşelat în chip dramatic. Prin urmare, cum s-ar explica un asemenea trist şi dezamăgitor derapaj atitudinal?

Autorii americani George H. Green şi Carolyn Cotter, în excelenta lor carte Cum să neutralizaţi agresorii, şefii şi brutele din viaţa voastră (traducere de Andreea Vasile, Editura Trei, Bucureşti, 2002), oferă definiţii convingătoare  sentimentelor de vinovăţie, responsabilitate şi frică. Iată răspunsul lor: "Ce este Ťvinovăţiať? Sentimentul de responsabilitate. Sîntem vinovaţi atunci cînd am făcut ceva rău. Am făcut o greşeală... Vinovăţia ne face să ne simţim rău, ne vlăguieşte şi nu putem scăpa de ea pînă cînd nu ne supunem unei curăţenii emoţionale. Vina, în sine, este neutră. Este un sentiment secundar (a te simţi vinovat), care ne produce disconfortul: mînia, iritabilitatea, depresia, sentimentele de opresiune şi dorinţa de răzbunare... VULNERABILITATEA ŞI TEAMA DE RESPINGERE SÎNT DOUĂ BARIERE FUNDAMENTALE, CARE NE BLOCHEAZĂ CAPACITATEA DE A NE ELIBERA DE VINOVĂŢIE. DACĂ NE E TEAMĂ SĂ FIM VULNERABILI, ESTE DIN CAUZĂ CĂ NE E TEAMĂ DE RESPINGERE" (pp. 27-30). Pe aceste coordonate s-a consumat drama lui Cioran. S-a ştiut vinovat, chiar dacă vina lui era una minoră în raport cu marile culpe ale contemporanilor lui, extremiştii direcţi implicaţi în crimele de război; vinovăţia cioraniană a crescut direct proporţional cu năzuinţa de a ascunde partea reală de vină ce-i revenea şi care era, repet, una de ordin metafizic şi moral, nicidecum juridic; cu cît a tăcut mai mult, cu atît s-a simţit mai vinovat, dezvoltînd o culpabilitate prea amplă pentru o greşeală totuşi limitată. Iar atunci cînd a început să vorbească despre greşelile trecutului, a făcut-o neconvingător pentru că el însuşi nu credea că mai poate repara ceva, supradimensionîndu-şi astfel culpa reală.

Cauza? Frica de rejectare, de respingere, de expulzare din confortabilul loc al refugiului său, real, imaginar şi simbolic deopotrivă. Franţa şi Parisul nu erau doar locuri geografice, ci şi spaţii spirituale, de mentalitate şi securitate (politică, economică etc.), pe care, dacă le-ar fi pierdut, ar fi fost el însuşi pierdut. De aici şi efortul de a săvîrşi şi încuraja ţeserea unei mitologii personale, în care trecutul şi biografia să fie cosmetizate. În asemenea condiţii, e legitim să ne întrebăm: atît de sus stilistic şi atît de jos moral? De ce nu, în fond - iar istoria literaturii şi a culturii noastre e plină de asemenea (nici măcar paradoxale) cazuri… Iată, aşadar, o posibilă schiţă ce poartă asupra echivocului unui destin mai complicat chiar decît personajul în care s-a întrupat: destinul lui Emil Cioran. Cît priveşte psihanalizarea unui asemenea soarte cu reflexe de caz aproape clinic, ea se justifică în măsura în care explicaţia cauzală, dinamic-biografică se întemeiază pe fapte documentabile. Cred că biografia lui Cioran a oferit suficiente astfel de fapte. Dacă uneori judecata morală a precumpănit în rîndurile mele, acest lucru s-a întîmplat întotdeauna numai după ce explicaţia de tip cauzalist îşi intrase în operă. Cine înţelege altceva, înseamnă că obţine un beneficiu din această altă înţelegere, ce rămîne paralelă la intenţia pe care am formulat-o la începutul prezentului capitol.

---

[1] Ţin să avertizez că, pe parcursul acestui capitol, sintagmele evreu, iudeu, iudaic, evreiesc etc. sînt folosite într-un sens determinativ, iar nu calificativ ; cînd spun "scriitorul iudeu " nu calific rasial pe, de pildă, Alexandru Mirodan, ci determin apartenenţa sa etnică ; nu operez cu o judecată de valoare în sens rasial, ci identific orizontul etnic de provenienţă al unui personaj anumit. Orice altă interpretare în marginea intenţiei mele de a întrebuinţa asemenea termeni aparţine exclusiv acelora care o formulează, fiind cu totul străină de proiectul năzuit de mine. Aviz amatorilor de răstălmăciri !

[2] Vezi excelentul volum Hîrtia de turnesol, Editura Saeculum, Sibiu, 2000, capitolul Între politic şi spiritual, pp. 173-202.

[3] Această afirmaţie se bizuie pe o informaţie pusă în circulaţie de Paul Goma în volumul Jurnal de apocrif (Editura Dacia, Cluj, 1999) ; acolo, scriitorul român exilat politic va nota : "[...] Umblă vorba prin gazetele de stînga că Cioran ar fi fost, imediat după eliberarea Franţei, urmărit penal pentru colaborare cu Nemţii. Nu-mi vine să cred că intrase cu-adevărat în vizorul gaulle-iştilor, era prea mărunţel, un ţuţăraş oarecare, cum vor fi fost mii... Cioran îi ghida în Paris pe ofiţerii ocupanţi, conducîndu-i prin cabarete, la bordeluri... Deci : noul regim al Franţei nici nu-l băga în seamă pe Cioran - dar vorba Erevanului : el nu ştia asta, lui îi era frică, grozav de frică : dacă îl "epurează " - ceea ce pe timpurile acelea mergea pînă la împuşcare (e-he, cîţi nevinovaţi fuseseră astfel lichidaţi, în urma denunţurilor celor cu adevărat vinovaţi de colaboraţionism ! ?). / Nu văd ceva incompatibil. Cioran nici nu va fi perceput noţiunea - şi realitatea - de colaboraţionism cu ocupantul (dacă ar fi rămas în România, ar fi colaborat întîi cu ruşii, apoi cu comuniştii băştinoşi). Era extrem de sărac, iar în timpul ocupaţiei, în Paris, se făcea foame curată (şi frig). Apoi, sufletul lui trăgea spre dreapta de tot, ba chiar îşi exprimase admiraţia pentru Hitler (exasperat cum era el de "decăderea“ Franţei), în articole de ziar. Culturalmente, cu toate că se stabilise (provizoriu) în Franţa, era de partea Germaniei./ Riscînd să mă înşel, deduc : Da, Cioran a făcut pe ghidul pentru nemţi, în Parisul ocupat, gîndindu-se că, la urma urmei, Franţa nu-i ţara lui, deci nu-şi trădează patria, iar dacă galici get-beget se dau cu nemţii, de ce nu s-ar da el, un metec ?Asta a mers cît a mers (pînă în 1943, după Stalingrad - care, în Franţa, a fost perceput cu totul altfel decît în România). Atunci pe Cioran l-a cuprins frica cea mare, panica : şi dacă înving anglo-saxonii ?, dacă Nemţii se duc din Paris şi el rămîne cu indigenii ? Şi-l denunţă Francezii că simpatizase cu ocupantul - şi profitase materialmente de pe urma lui ? [...]Nu ştiu dacă va fi avut conştiinţa că, dacă un francez colaborează cu ocupantul duşman-tradiţional al Franţei - comite o trădare ; însă un ne-francez ce găsise adăpost în Franţa, colaborînd cu ocupantul Franţei - comite o triplă trădare: faţă de o ţară ocupată ; faţă de gazdă, faţă de scriitorul care voia să fie şi care trebuie, în orice împrejurare, să aibă în vedere morala comportamentului " (pp. 349-351).

Acesta este comentariul lui Goma, pe care îl găsesc plauzibil şi despre care cred că se apropie sensibil de o verosimilitate facil de integrat în înţelegere; scriitorul vădeşte o bună pătrundere psihologică, iar portretul pe care i-l schiţează acelui Cioran din perioada ocupaţiei mi se pare compatibil cu profilul real al personalităţii acestuia ; desigur, este dificil de verificat astăzi spusele lui Paul Goma, dar valoarea lor de ipoteză plauzibilă mi se pare de netăgăduit.

[4] Lagărele de concentrare apăruseră în Germania imediat după preluarea puterii de către naţionali-socialişti, adică prin februarie 1933. Decretul Schutz von Volk und Staat ("Apărarea poporului şi a statului"), redactat de cancelarul Hitler şi promulgat de preşedintele Republicii Hindenburg la 28 februariei 1933, la o zi după incedierea Reichstagului, viza capturarea şi izolarea tuturor acelora care primejdiau structurile puterii germane : comunişti, pacifişti, social-democraţi, sindicalişti şi evrei. La iniţiativa lui Göring, pe atunci ministru de interne al Prusiei, au fost organizate primele lagăre pentru toţi aceia care, necomiţînd încă acte conotabile juridic, reprezentau totuşi un potenţial pericol pentru noua putere. Aşa că, "din pămînt, din iarbă verde vor apărea în aproape întreaga Germanie şaptezeci de lagăre", după cum scriu Joël Kotek şi Pierre Rigoulot în Secolul lagărelor (traducere de Nicolae Constantinescu, Editura Lucman, Bucureşti, 2000, cap. 1933-1934 : primele lagăre, pp.222-6). Aceşti autori semnalează prezenţa lîngă München a lagărului Dachau, iar lîngă Berlin a lagărului Oranienburg ; or, acestea sînt exact oraşele în care a trăit Cioran în anii de bursă, între 1933 şi 1935 ; prin urmare, pentru o persoană interesată şi entuziasmată de noua politică germană nu era dificil de aflat că asemenea tabere concentraţionare există dar, după toate aparenţele, tînărul bursier nu a manifestat nici un fel de revoltă faţă de injustiţia unor astfel de iniţiative antiumane, semn că el putea fi de acord cu un proiect de acest gen, după cum o confirmă şi articolul "Revoluţia sătuilor" amintit mai devreme. Sîntem deja în prezenţa unei atitudini configurate, încărcată de o culpă atît morală, cît şi metafizică : nonprotestul contra actelor de dezumanizare înfăptuite împotriva unor semeni care au ca unică vină alteritatea de gîndire.

[5] Este dificil de comentat o atît de disproporţionată judecată tardivă făcută de Cioran la adresa Legiunii şi a Căpitanului, fireşte, dacă o comparăm cu judecata iniţială, de pildă cu cea din textul "Profilul interior al Căpitanului". Între anul 1972, cînd s-a consumat dialogul cu François Bondy, şi anul 1940, cînd a fost rostit ferparul lui Codreanu,  s-a petrecut practic dispariţia unui om pe nume Emil Cioran. Personajul din 1972 nu are nimic de-a face cu cel din 1940. Aceasta, cel puţin, este intenţia declarată. Dar cît de verosimile sînt în realitate sau pot fi o asemenea moarte şi renaştere, o asemenea dispariţie şi reîncarnare ? Şi aici nu mai este vorba despre firescul drept de a-ţi schimba opinia, ci despre bascularea radicală, aproape mistică, de fapt fals-mistică, într-o credinţă aflată la antipod perfect cu poziţia iniţială. Între inflamarea patetic-tragică, de ton apocaliptic-ultimativ, şi ironia devastatoare, caricatural-minimalistă, sînt foarte multe trepte intermediare. Cioran le ignoră şi sare de la plus la minus infinit, la fel ca în situaţia opţiunii iniţial anti- şi ulterior pro- semite... Să notăm : adeziunea la extrema dreaptă o săvîrşise liber, cea de respingere a acestei alegeri a făcut-o însă constrîns de noile circumstanţe istorico-politice. Cred că, în asemenea context, chestiunea sincerităţii lui Cioran devine indubitabil superfluă. Sper să nu mă înşel.

[6] George Voicu, în solida sa carte Teme antisemite în discursul public (Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2000), confirmă o astfel de receptare : "Cît îl priveşte pe Cioran, detaşările sale faţă de rătăcirile tinereţii au cunoscut cîteva accente revelatoare, chiar dacă succinte şi - mai ales, din perspectiva experienţei sale concrete - lacunare (textul Mon pays, editat post mortem, este edificator). Declaraţiile puternic filosemite... de la maturitate nu pot să nu fie puse în legătură cu angajamentul... legionar, rămas nemărturisit complet, din tinereţe, ele părînd să fie ceea ce psihologii numesc mecanisme (supra)compensatorii"  (nota IV, p.14).  

[7] Că Emil Cioran mai deborda uneori, chiar şi la senectute, de puseuri inconştiente de rasism o mărturiseşte următoarea situaţie, evocată de Sanda Stolojan : "Cioran a fost astăzi la Prefectura de Poliţie pentru a-şi prelungi paşaportul de refugiat. A stat la coadă cu Ťimigraţiiť. S-a întors traumatizat. ŤFrancezii nu mai au instinct vital, nu mai reacţionează, semn că sînt pierduţi... Nefericirea Europei, înfrîngerea Germaniei, dar azi nu se poate spune adevărul... aceşti cretini de americani..." (Nori peste balcoane, pp. 235-6). "Imigraţi" înseamnă, în contextul respectiv, arabii şi persoanele de culoare din fostele colonii franceze, deveniţi cetăţeni sau postulanţi legali la cetăţenia metropolitană. Deşi aruncate la furie, cuvintele nu sînt numai grele, incorecte politic, dar sînt şi sincere, extrem de sincere, căci orice stavilă autoprotectoare şi conservativă pare să fi căzut. Cioran este pur şi simplu furios, revoltat de multirasialitatea şi multiculturalismul franceze, deci a uitat de apărările la care l-a obligat şederea într-o Franţă care a învăţat bine lecţia celui de-al doilea război mondial, a rasismului şi a antisemitismului.

De altminteri, aşa după cum bine sugerează William Totok, ar trebui citite cu mai multă atenţie scrisorile cioraniene către fratele Relu, căci în unele din acestea pot fi aflate clare confirmări ale puseurilor de senectute indubitabil rasiste manifestate de eseist. Acest lucru confirmă însemnările Sandei Stolojan şi, mai ales, confirmă improbabilitatea sincerei abjurări făcute de Cioran în raport cu antisemitismul tinereţii. E banal: antisemitismul este un rasism monovalent şi particularizat. Iată însă cele două scrisori incriminante: 5 ianuarie 1976: "[...] De altfel, în jurul meu nu văd decît părinţi degeneraţi şi copii pe cale de a deveni asemenea. Albii mai ales sînt terminaţi. Aici, Africa e din ce în ce mai prezentă. În cinzeci de ani, Europa occidentală va fi o anexă a ei. Acum mai mult ca niciodată trebuie să ne aducem aminte de Gobineau, marele profet, a cărui doctrină au compromis-o imbecilii ăştiia de nemţi"; 26 august 1977: "E deprimant să vizitezi locurile unde cîndva au prosperat saşii iar acum să le vezi invadate cu totul de hinduşi, sau mai bine zis de ţigani. Aşa e aproape întotdeauna în istorie, liegozul triumfă. Gobineau este poate cel mai mare profet al ultimului secol. Îmi amintesc că am comandat cartea lui despre inegalitatea raselor prin 1930, eram la Sibiu, dar n-am citit-o niciodată". Iar faptul că Emil Cioran îşi reiterează admiraţia faţă de contele Gobineau, întemeiată doar pe zvonuri, căci afirmă că nu-l citise în fapt, indică o foarte acută inadecvare cu Anschauung-ul contemporan, o rămînere şi o fixare în codurile tari ale tinereţii, ale pattern-ului iniţial, românesc. Unde să mai fie loc pentru o schimbare la faţă, consumată la bătrîneţe, cum să acceptăm că Emil Cioran se dezisese de secvenţa extremistă din juneţe?

[8] În context, nu lipsit de importanţă este şi următorul episod, consemnat cu aciditate şi dezamăgire de Dorin Tudoran în eseul său Eroarea lui Cioran, inclus în volumul Kakistokraţia (Editura Arc, Chişinău, 1998, pp. 145-6) : "[...] Dar sprijinul moral cel mai neaşteptat - şi cu atît mai important - i-a venit [lui Ion Iliescu, n.m., V.P.] dintr-o direcţie de nebănuit : Emil Cioran. Cine, dintre cei ce cunosc parcimonia cu care Ťscepticul de serviciuť s-a referit în ultimile decenii la chestiunile româneşti, şi-ar fi închipuit că tocmai Emil Cioran avea să-i semneze dlui Iliescu un cec în alb ? Ť... Am încredere în Ion Iliescu, care conduce Frontul Salvării Naţionale. Ştiam de mai multă vreme că el era speranţa Românieiť. Ce piatră de moară îi lega de gît Emil Cioran lui Ion Iliescu făcînd asemenea declaraţii ! O povară prea mare pentru un gît prea subţire. Realitatea avea să infirme pronosticul celui mai pesimist dintre filosofii în viaţă. O imensă bucurie transforma profesionistul marilor îndoieli într-un herald amator. O singură clipă nu s-a ferit Cioran de optimism şi pariul - poate unicul pe care ar fi dorit să-l cîştige - a fost pierdut... Sigur, pariul lui Emil Cioran a fost un eşec de zile mari ; previzibil în cazul unui gînditor de felul său, cedînd, pentru o clipă, tentaţiei de a se amesteca cu viaţa reală. Politic, pariul lansat de Cioran i-a fost fatal dlui Iliescu. Scepticul - care a cedat tentaţiei de a fi o clipă optimist - se poate întoarce oricînd la acel Neant valah, articol pe care tocmai se pregătea să-l scrie cu puţin timp înaintea lui decembrie 1989". 

Interesantă secvenţă din biografia cioraniană tîrzie ! Încă o dată, dacă episodul poate fi creditat integral cu încredere, Cioran se va fi înşelat, înşelîndu-ne totodată şi pe noi, cei care poate că l-am crezut pe cuvînt cum că, învăţînd din lecţia istoriei, s-a lepădat de orice implicare în politică... Şi prima oară, în nuanţe de verde, şi a doua oară, în nuanţe de roşu (sau albastru, nu este foarte clar cărei ideologii politice se revendică actualul şef al statului nostru !), la distanţă de aproape cinci decenii, Emil Cioran s-a păcălit, optînd să creadă într-o Românie ce ar fi putut să renască. Să o recunoaştem : remarcabilă absenţa simţului politic la acest gînditor trecut totuşi pe la şcoala marilor sceptici ! O nuanţă e însă necesar a fi introdusă: dacă în juneţe opţiunea cioraniană pentru extrema dreaptă fusese una liberă, în consonanţă cu crezul său lăuntric, cea de-a doua "alegere" de ordin politic, consumată la senectute, cu o anumită "simpatie" pentru stînga, pare să fi fost dictată nu de o sinceră adeziune, ci, dimpotrivă, ea este probabil că s-a petrecut sub presiunea evenimentelor şi mai ales sub auspiciile fricii şi ale dorinţei de supravieţuire. În alţi termeni, o pseudo-elecţiune interesată...

[9] Într-adevăr, Cioran se dezice de un trecut care, afirmă el, nu-l mai reprezintă, despre care sugerează că ar fi lipsit de importanţă. Se pare însă că trecutul nu se dezice prea uşor şi fără de traume de fostul simpatizant legionar. Care va fi fost însă reala dimensiune a acelui partizanat ? Textul ferparului închinat figurii Căpitanului e destul de grăitor. Rîndurile lui Claudio Mutti din volumul Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (traducere de Florin Dumitrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997) mărturisesc şi ele o adeziune înflăcărată, conservată chiar şi în vremea primilor ani de şedere în Franţa, semn că gardismul era pe-atunci mai aproape de sufletul moralistului decît şi-a îngăduit acesta să recunoască mai tîrziu: "Unul dintre aceştia [Faust Brădescu, supravieţuitor al Mişcării, n.m., V.P.], evocînd activitatea Ťgarnizoanei legionareť de la Paris din anii celui de-al doilea război mondial, îşi amintea că discuţiile politice ale celor vreo 50 de militanţi gardişti din capitala Franţei erau dominate de Ťgreutatea intelectuală şi forţa de expunere a unui Emil Cioranť, cel ce vorbea de  Ťpersonalitatea lui Corneliu Codreanu, de pericolul semit în ţară şi în lume, de necesitatea pedepsirii celor ce au jecmănit neamul românesc, de importanţa revoluţiei legionare în viaţa politicăť. Pentru toţi cei ce-l ascultau, în grupul legionar de la Paris ŤEmil Cioran devenise un fel de guru respectat, pe care puţini aveau curajul să-l înfrunte pe probleme legionareť. Atunci cînd a ajuns la Paris vestea despre revoluţia legionară şi despre abdicarea lui Carol al II-lea, cei vreo sută de studenţi ce se aflau adunaţi la cantina de pe lîngă biserica ortodoxă au izbucnit într-o manifestare de bucurie, iar Emil Cioran a fost cel ce a scos din cantină tabloul cu portretul suveranului şi Ťi-a dat foc el însuşi, vociferînd împotriva înjidovitului rege, călăul Gărzii de Fier, asasinul Căpitanuluiť. Tot Cioran a fost cel ce a scris de fapt prefaţa la eseul lui Paul Guiraud despre Codreanu şi Garda de Fier, îndată ce autorul francez s-a adresat Ťgarnizoaneiť pariziene, solicitînd Ťo explicaţie amplă asupra diferitelor puncte ce voia să atingă în cartea lui şi o prefaţă din partea legionarilor din Parisť.  Această dublă sarcină i-a fost încredinţată, îşi aminteşte Faust Brădescu, Ťcelui ce, printre noi, avea talentul, prestanţa şi capacitatea de a  o face în cele mai desăvîrşite condiţii : EMIL CIORANť" (p. 82).

Dar să nu uităm că întotdeauna mai există loc pentru nuanţe. Spre pildă, Marta Petreu, comentînd la rubrica Revista revistelor din lunarul clujean Apostrof, nr. 9 din 2002, documentarul lui Mihai Pelin din Adevărul literar şi artistic, nr. 628 din 6 august 2002, demonstrează că între Prefaţa la cartea citată şi textul radiofonic "Profilul interior al Căpitanului"  nu există nici o legătură, nici stilistic şi nici tematic, ca şi cînd ar fi vorba despre doi autori diferiţi. Mai este apoi şi situarea temporală : la 27 noiembrie 1940 Cioran rosteşte la radio ferparul închinat lui Codreanu, iar la 30 noiembrie acelaşi an semnează scrisoarea-prefaţă la volumul lui Guiraud. Fireşte, poate că eseistul a expediat prin poştă textul la Paris. Diferenţa de ton şi de stil rămîne însă remarcabilă. Dar sînt acestea argumente viabile ? În definitiv de ce să nu luăm în calcul şi următoarea posibilitate : era mai important pentru Cioran ca să se concentreze asupra rîndurilor radiofonice, care urmau a fi rostite în ţară, astfel încît să fie pe placul simiştilor din guvern, de la care aştepta o funcţie în diplomaţie la Paris, decît să se exerseze stilistic la cote maxime într-o prefaţă la o carte oarecare, destinată unei recepţii pariziene destul de anonime. Ce importanţă avea grupul legionar din capitala franceză (cu care se afla în relaţii Paul Guiraud) în comparaţie cu centrul verde bucureştean, de la care moralistul putea aştepta beneficii deloc lipsite de importanţă ? Oricum, lucrurile nu sînt foarte clare. Marta Petreu are dreptate atunci cînd afirmă că, în absenţa documentelor indubitabile, perioada pariziană a lui Cioran dintre februarie 1941 şi mai 1945 rămîne încă o mare necunoscută.

[10] De consultat Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, Editura Minimum, Tel Aviv, 1997, pp. 246-8.