Lucian Sârbu

DEVENIND "ANTISEMIT" (2)

Despre întâmplarea care urmează am mai scris cândva, într-un editorial din "electr@", dar numai pe scurt şi fără să dau nume. Acum e momentul să spun mai multe, deoarece e vorba de ceva care se încadrează perfect în tema acestui număr.

În toamna lui '98, după ce am terminat şi masteratul la filozofie, m-am gândit că ar fi util, în fine, să îmi caut de lucru. Încă eram atât de naiv încât să cred că voi trăi toată viaţa din citit cărţi sau din scris articole pe teme de philosophia subtila. Aşa am ajuns să lucrez la Noua Revistă Română.

Ce era Noua Revistă Română? O revistă publicată de Fundaţia "Nişte ţărani". Ce e(ra?!) Fundaţia "Nişte ţărani"? O fundaţie al cărei preşedinte e(ra?!) scriitorul de romane cu ţărani dl. Dinu Săraru, tatăl realizatoarei TV Ruxandra Săraru. Fundaţia e(ra?!) sponsorizată masiv de mediile din jurul ProTv, avându-şi sediul pe acea vreme, de altfel, în clădirea aşa-zisei "Universităţi Media Pro".

Cum ajunsesem acolo? Simplu: îl cunoşteam pe domnul Mihai Ungheanu (da, chiar el) cu al cărui fiu fusesem coleg de liceu şi de facultate. Domnul Ungheanu era directorul propriu-zis al publicaţiei şi pot spune cu mâna pe inimă că nici nu mi-a schimbat vreodată vreo virgulă din ceea ce am scris acolo, nici nu mi-a "indicat" ce sau despre ce anume să scriu. Asta deşi ştia că nu pot fi atras către temele preferate de dumnealui. În ciuda tuturor celor care se spun despre dânsul (cu protocronismul, cu ceauşismul etc.) mărturisesc fără teamă că e singurul om de la care am văzut pe viu cât de normal e să ai propriile idei, oricât de în răspăr ar fi ele cu ideile din jur. Normalitatea aceasta mersese la un moment dat atât de departe, încât chiar îmi dăduse voie să fac douăzeci de pagini de revistă, număr de număr, pe o carte oarecare, la alegerea mea, de filozofie contemporană.

Dar revista mai avea şi un comitet director. În comitetul director era prietenul domnului Ungheanu (inclusiv prieten de idei), sociologul Ilie Bădescu, pe care nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată când se pregătea apariţia revistei. Mai era domnul V.F. Mihăescu, pe care nu-l cunosc decât din vedere, de la terasa scriitorilor şi care, iarăşi, nu cred că avea vreo influenţă la apariţia revistei. Mai era şi autorul de romane cu ţărani, domnul Săraru, în calitate de preşedinte al fundaţiei. Mai era un venerabil şi bătrân domn Raoul Şorban, pe care nu l-am cunoscut decât o dată, în treacăt, şi despre care am vaga impresie că habar n-avea că e membru în acel comitet şi, în fine, ultimul de pe listă dar nu cel din urmă, actualul ministru al culturii, domnul Răzvan Theodorescu.

Unul din aceşti domni se pare că juca rolul vigilent al cenzorului. Dar până ajungem acolo mai e. Să spunem că era prin octombrie '98 şi stăteam de vorbă cu domnul Ungheanu la terasa "La Baltă" din apropierea Arcului de Triumf. Dumnealui tocmai îmi adusese vreo zece cărţi, zicându-mi să-mi aleg câteva despre care să scriu. Toate erau apariţii, cât de cât, recente.

M-am uitat peste ele şi am ales Jurnalul Alicei Voinescu, o carte despre filozofia lui Eminescu scrisă de Svetlana Paleologu-Matta, cartea lui Garaudy şi o carte a unui ecologist francez, apărută în "Livre de poche". Aceasta din urmă e singura de care nu îmi mai aduc aminte bine deoarece nu am apucat să mai scriu despre ea. Despre primele două am scris două studii care pot fi consultate de oricine are acces la numerele revistei din acea perioadă. Despre cea de-a treia am scris textul publicat în prezentul număr din "electr@".

Acest text ar fi trebuit să apară în numărul 2/1999 al revistei, prin aprilie 1999. Între timp semnasem şi un "contract de colaborare" pe nemaipomenita sumă de 800.000 de lei (cam 60-70 de dolari la acea dată) şi eram foarte mândru de mine însumi, mai ales că idealul meu în viaţă încă mai era acela de a trăi sărac materialiceşte, dar îmbogăţit spiritual de cititul de cărţi. Şi eram atât de prost - altfel nu-mi pot spune - încât la semnarea contractului nu am ştiut că un exemplar trebuie să-mi rămână şi mie, aşa că la sfârşit nici nu am avut pe ce să-mi revendic banii pe două luni (din trei) care nu mi-au mai fost plătiţi niciodată. Mă rog. Pe vremea aceea încă nu vedeam vreo contradicţie între limuzina luxoasă cu care se plimba cel mai de vază membru al Fundaţiei şi sărăcia din satele româneşti, pentru care Fundaţia zicea că-şi dă sufletul.

Aşadar, după apariţia prin ianuarie a numărului 1-3 / 1999, a venit momentul să ne apucăm de lucru pentru numărul următor. Pentru acel număr, eu am scris, printre altele, şi textul despre Garaudy. Era un text în care, după cum poate citi oricine, nu făceam decât să demontez argumentele lui Garaudy cu propriile sale arme, adică mă puneam în perspectiva sa, "ca şi cum" Holocaustul ar fi doar "un mit", şi argumentam că şi în acest caz ar fi adevărat, deoarece adevărul democraţiei liberale, în care trăim, sau vrem să trăim, cu toţii, se întemeiază pe el. Nu era nimic interesant aici: pentru a putea comenta cartea relativizatoare a lui Garaudy, în loc să mă bazez pe un concept de adevăr "tare", de tip clasic, ontologic, eu îmi gândeam textul pe baza unui concept coerentist al adevărului, relativist, non-ontologic. În filozofie se operează curent astfel, de atâta vreme, fiind de la sine înţeles că pentru a argumenta ceva, civilizat e să ţii cont de argumentele celuilalt. Numele de "Socrate" spune ceva cuiva? Care-i problema?

Dacă aş fi pornit de la un adevăr tare, adică: "Holocaustul a existat şi a produs x victime.", atunci despre cartea lui Garaudy nu aş fi putut produce decât aserţiuni de tipul: "1. Garaudy greşeşte aici. 2. Garaudy greşeşte acolo. 3. Garaudy greşeşte dincolo. etc." Asta ar fi însemnat, însă, să devin un soi de ideolog de anii '50. Îmi pare rău, dar nu voi scrie niciodată aşa şi voi considera întotdeauna, ca bază a unei discuţii în contradictoriu, că adevărul meu poate fi greşit, drept pentru care trebuie să accept că preopinentul poate avea dreptate. Altfel, în cazul particular de aici, e treaba istoricilor să numere victimele celui de-al doilea război mondial, nu a filozofilor. Treaba filozofului e să vadă ce e bun sau ce e rău în raţionamentele celuilalt.

Revista urma să apară. Pe la jumătatea lui februarie toate textele fuseseră adunate şi se începuse tehnoredactarea. Şi la un moment dat, totul s-a oprit. Nimeni nu vroia să-mi spună nimic decât că momentan treaba e "suspendată". Până când într-o zi, pe la jumătatea lui martie, domnul Ungheanu mi-a zis că acel domn despre care bănuiesc că juca rolul vigilent al cenzorului şi al cărui nume nu-l pomenesc (din lehamite) a zis că "în calitate de preşedinte al nu ştiu cărei asociaţii de prietenie România-Israel nu poate tolera apariţia unui text antisemit, cine e acest tânăr, să fie dat afară că e antisemit, bla-bla". Am fost foarte mirat şi am cerut explicaţii. L-am rugat pe domnul Ungheanu să-mi aranjeze o întâlnire cu vigilentul cenzor, ca să discutăm pe text ce anume e "antisemit" acolo. Nici nu se punea problema. Era "antisemit" însuşi faptul de a fi citit cartea unui antisemit, de a fi scris la modul serios despre ea şi conţinutul ei.

Asemenea imbecilităţi pe mine mă dezarmează. Mai târziu am înţeles că de fapt miza întregului scandal era ca revista să îşi înceteze apariţia pentru a fi înlocuită, în bugetul Fundaţiei, cu alta (care a falimentat instantaneu), editată de o altă echipă de redacţie, şi că textul meu fusese doar un pretext pentru a se face această schimbare, pentru a se declanşa acel mic şi mizerabil scandal revendicativ. Dar imbecilitatea tot imbecilitate e, şi pe deasupra şi ticăloşie. Acum, dacă s-ar mai găsi vreunul care să mă acuze de aşa ceva - poate chiar pe baza acestui text, de ce nu?! - nu mi-ar mai păsa deoarece viaţa mea a ajuns să fie astfel rânduită încât să nu depindă nici măcar cu un leu de... cărţi şi de scris (şi mi-am jurat să rămână aşa). Dar nu pot spune ce am simţit atunci, când aveam doar 23 de ani, devenisem şomer şi credeam că deşi nu pot trăi decât din citit cărţi sau din scris articole pe teme de philosophia subtila, voi muri de foame fiindcă toată lumea mă va arăta cu degetul zicând: "Ăsta-i antisemit." şi evitându-mă ca pe leproşi.

Fără îndoială, cultura română îşi are antisemiţii ei. Eminescu însuşi a fost antisemit şi am fi cei mai mari ipocriţi dacă am susţine contrariul. "Izraeliţii, veniţi mai ales din Galiţia, calici lipiţi pământului, reuşesc curând a se îmbogăţi, nu doar prin spiritul de economie, prin cunoştinţe deosebite, ci prin abilitatea şi prin îngăduirea în exerciţiul manoperelor cele mai nelegiuite şi mai ilicite, prin care exploatează în continuu şi cu conştiinţă pe locuitorii uşurei şi neprevăzători, prin silinţa ce ei pun de-a pândi ziua şi noaptea ivirea mizeriei spre a o exploata." (Chestiunea izraelită) Iată cum sună cu adevărat antisemitismul, oameni buni! Evreul venal, evreul asupritor, evreul-parazit, uitaţi-l aici, în fraza lui Eminescu! Ce putem face, e să vedem de ce marele nostru poet, Eminescu, a fost antisemit, şi eventual să încercăm să-i înţelegem modul de a gândi, felul în care privea lucrurile. Mai mult nu putem face pentru Eminescu. Dar există şi antisemitism inventat în cultura română, "antisemitismul" părând a funcţiona ca o lovitură dată sub centură unor adversari de care vrei să scapi. Ne aducem aminte cum în urmă cu câţiva ani un oarece profesor de la ştiinţe politice care nu se remarcase, sub raport intelectual, decât prin scrierea unei cărţi de pură compilaţie de teoria partidelor politice, vâna cu frenezie "antisemiţi" printre intelectualii noştri de prestigiu la a căror poziţie socială şi prestigiu probabil că nu va reuşi să ajungă niciodată. Astfel, despre domnul Liiceanu se spunea că e "antisemit" pentru că, în calitatea sa de editor, publicase pe Cioran, Eliade, Noica, Nae Ionescu etc., şi asta în ciuda scrupulozităţii cu care Humanitas a cenzurat întotdeauna pasajele infamante luând, astfel, distanţă faţă de antisemitismul interbelic al autorilor publicaţi. Mă înşel eu, sau niciodată Humanitas nu a publicat capitolul antisemit din Schimbarea la faţă a României? Atunci ce să gândim aici: că i-a protejat pe antisemiţi, sau că s-a delimitat de antisemiţi? Probabil că un evreu paranoic ar prefera prima variantă a răspunsului, pe când un evreu normal - pe cea de-a doua.