(© www.revistaelectra.tk şi Lucian Sârbu)

Motto: "Reacţiunea a prins iar la limbă. Ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuţindu-şi ghearele şi aşteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale... Naţiune, fii deşteaptă!"
     Aurora democratică, nr. [?] din [??].[??].18...

1. Textul de faţă - o hermeneutică a suspiciunii
1.1 Poziţia mea faţă de H.-R. Patapievici
2. Omul recent
2.1. Pe scurt despre Omul recent
2.2. Ce e bun şi ce e rău în Omul recent
2.2.1. De ce este Omul recent o carte aparent proastă
2.2.2. Cum se explică toate acestea?!
2.2.3. De ce este Omul recent o carte aparent bună
2.3. Unde este miza Omului recent
3. Comentariile din Observator cultural: "Nu e revuluţie, domnule, e reacţiune..."
3.1.1. - 3.1.10. Comentarea comentariilor, de la I. B. Lefter la Paul Cernat
3.2. Concluzii intermediare I
3.2.1. Prima concluzie: Despre ce conspiraţie ştie Observatorul cultural şi noi nu ştim?!
3.2.2. A doua concluzie: Ce amănunte picante din culisele societăţii civile româneşti cunoaşte H.-R. Patapievici şi noi nu cunoaştem?!
3.2.3. A treia concluzie: Nici un comentator nu e interesat de miza cărţii.
3.2.4. Concluzia concluziilor intermediare I, unde ajungem la climaxul hermeneuticii suspiciunii.
4. Tahafut al-Tahafut, varianta .ro.
4.1.1. - 4.1.6. În România literară, începând cu Alex Ştefănescu
4.2. Concluzii intermediare II
4.3.1 - 4.3.4 În 22
4.4 Concluzii intermediare III: de ce a stat 22 în expectativă?!
5. Final: pericolul "11 septembrie": să cadă turnurile şi în căderea lor să ridice praful pe care îl vor arunca în ochii altora...

1. Textul de faţă îşi propune, în mod absolut voit, să elaboreze o inedită hermeneutică a suspiciunii. "Hermeneutică a suspiciunii" - expresie folosită de Paul Ricœur cu privire la Marx, Freud şi Nietzsche - vrea să însemne că efortul meu interpretativ va căuta să surprindă gânduri ascunse, mai mult sau mai puţin conştiente. Obiectul "suspiciunii" mele îl constituie recenta ceartă izbucnită între detractorii şi apărătorii cunoscutului eseist H.-R. Patapievici. Textul meu are în vedere prezentarea ultimei cărţi semnate de H.-R. Patapievici: Omul recent, Bucureşti: Humanitas, 2001, sintetizarea şi comentarea receptării acestei cărţi în numerele 102-103/2002 din prestigiosul săptămânal Observator cultural şi, în fine, sintetizarea şi comentarea câtorva din luările de poziţie "favorabile" Omului recent şi exprimate în România literară şi 22. Părerea mea este că "dezbaterea" aceasta abstractă nu are decât o legătură aparentă cu Omul recent, ascunzând în realitate mize sociale concrete şi angoase mai mult sau mai puţin distractive ale unora din detractorii lui H.-R. Patapievici care au citit Omul recent şi s-au oripilat (dar şi speriat) la vederea celor spuse acolo. Paragraful 3.2.4. este, din acest punct de vedere, foarte important, poate cel mai important al prezentului text.

1.1. În ciuda zvonurilor, nu cred că H.-R. Patapievici este cel mai important eseist din perioada de tranziţie, (n1) dar este categoric cel care a beneficiat de mobilizarea favorabilă şi obsesivă a celui mai mare aparat de propagandă culturală de după 1989. Cele trei cărţi scoase în perioada 1995-1996 (Cerul văzut prin lentilă, Zbor în bătaia săgeţii şi Politice) au semănat cu trei salve de tun care au făcut atâta zgomot, încât l-au transformat pe autorul lor dintr-un ilustru necunoscut într-un veritabil mesia al culturii noastre. Desigur, H.-R. Patapievici a avut şi norocul de a fi descoperit chiar în perioada în care intelighenţia care l-a adoptat se afla în plină ascensiune politică (din acest punct de vedere, climaxul fiind atins la alegerile din noiembrie 1996) şi, ulterior, la putere. Astfel că punctele de vedere dubitative, care puneau la îndoială valoarea anumitor pagini din opera eseistului, au fost repede uitate.

Personal, sunt de părere că Sorin Matei, în binecunoscutul său eseu intitulat Secretul sănătăţii sociale: între grupurile de prestigiu şi piaţă şi aflat şi pe internet la www.matei.org a dat cea mai bună receptare a fenomenului Patapievici, receptare dincolo de care nu mai e mare lucru de spus. Singura diferenţă, că nu mă simt câtuşi de puţin în stare să sprijin o afirmaţie aşa de categorică precum: "Patapievici e o mediocritate evidentă." Nu ştiu cât de evident e sau nu e acest lucru, ştiu doar că am citit cărţi, scrise de autori români şi apărute după 1990, mult mai bune decât cele ale lui H.-R. Patapievici. Cititorul îşi dă seama, astfel, că nu mă număr printre fanii autorului Omului recent. Nu are nici un rost să ascund acest lucru. De aceea la început Omul recent nu m-a îndemnat să-l citesc, în ciuda vâlvei iscate în jurul lui, cu atât mai mult cu cât, parţial, ştiam câte ceva din Orizont, revistă pe care o mai citesc câteodată şi care e(ra) şi pe internet (la www.orizontliterar.ro).

Şi totuşi, am citit Omul recent. Ceva cu adevărat important m-a îndemnat să o fac, şi anume - obstinaţia cu care Observator cultural s-a apucat să demonteze în două numere succesive, atât cartea, cât şi pe autorul ei.

Trebuie să spun că nici Observatorul cultural nu l-am citit de la bun început. În general cumpăr această revistă care conţine întotdeauna câte ceva demn de a fi citit - dar exact pe numerele 102-103 am evitat să dau banii, văzând că sunt dedicate Omului recent. Mi-am închipuit ceea ce cred că şi-au închipuit 99,99% din cititorii de periodice culturale româneşti: că urmează un cor de osanale la adresa Omului recent, a gândirii geniale a domnului Patapievici etc. - muzica pe care, cu mici întreruperi în genul lui Sorin Matei, o tot auzim de vreo şapte-opt ani încoace, de când cu "Căpitanul Soare".(n2) Am fost atât de convins de treaba asta, încât nici nu mi-am dat silinţa să răsfoiesc revista; aşa că am fost realmente uimit să aflu, ulterior, în urma zarvei produse pe nadir, că am exclus de la cumpărare două numere care erau, de fapt, anti-Patapievici.

Mai mult, ceea ce a scris Alex. Ştefănescu în România literară nr. 7/2002 (articolul Poliţie culturală) mi s-a părut pe de o parte hazliu, pe de altă parte grav. "Credeam că odată cu prăbuşirea comunismului va ieşi din circulaţie expresia "o carte cu probleme"... În stilul campaniilor de presă de altădată îndreptate împotriva "culturii burgheze", Ion Bogdan Lefter recurge la etichetări ideologice care, dacă nu mai pot duce ca pe vremuri, la arestarea autorului incriminat, vizează oricum marginalizarea lui... Protestez public împotriva tentativei unor publicişti ca Ion Bogdan Lefter şi Gabriel Andreescu de a institui o poliţie culturală în România." Mi s-a părut hazliu, deoarece Ion Bogdan Lefter e unul dintre promotorii/apărătorii "mentalităţii postmoderne" (- să zicem aşa) în cultura noastră. Şi în urmă cu exact un an publicasem în revista Respiro (www.revistarespiro.com) nr. 2 un mic eseu intitulat Postmodernismul românesc (n3) în care arătam că mecanismele de gândire subiacente postmodernismului românesc (aşa cum a fost teoretizat de Mircea Cărtărescu) seamănă leit cu mecanismele de gândire ale diamat-ului (dialekticeskii materiaslizm). Intenţia mea nu era să spun, Doamne-fereşte, că postmodernii români ar putea fi torţionari, ci doar să atrag atenţia asupra faptului că mentalitatea dumnealor literată, formată, din punct de vedere filozofic, extrem de sumar (în conformitate cu anumite scheme şi tipare de gândire din anii comunismului), tinde să reproducă în anii libertăţii aceste scheme şi tipare, dar sub o altă formă. De aceea, mi s-a părut hazliu să constat că tocmai unul dintre apărătorii mentalităţii postmoderne în România e acuzat de poliţie culturală. Mi s-a părut hazliu, deoarece nu vedeam, în fond, unde-i problema.

Pe de altă parte, mi s-a părut grav că s-a putut ajunge aici. În urmă cu un an nu aş fi crezut că se poate ajunge aici. Aşa că am decis să acord mai multă atenţie acestui caz, care promite să mai ţină afişul încă multă vreme de acum încolo.

H.-R. Patapievici: Omul recent, Bucureşti: Humanitas, 2001, 488 pag.

2. Omul recent e foarte gros (480 de pagini) şi, de aceea, greu de rezumat, dar voi încerca să o fac într-o manieră inedită, adică descriind pe scurt succesiunea: premodernitate > modernitate > postmodernitate. De asemenea, voi ţine cont de faptul că a mai fost rezumat în presă şi cu alte prilejuri, ceea ce mă face să cred că publicul deja ştie suficient de bine despre ce e vorba.

La baza cărţii stă o anumită idee despre real sau, hai să-i zicem, o idee metafizică. Realul s-ar împărţi în vizibil şi invizibil, altfel zis în ceea ce este perceptibil şi ceea ce este imperceptibil. Vizibilul poate fi cunoscut prin cunoaşterea tehnică, sau instrumentală, sau ştiinţifică, aşa cum s-a dezvoltat ştiinţa după secolul XVI. Invizibilul ţine de sfera religiosului şi de forma de cunoaştere pe care un Platon, de pildă, o numea adevărată. Invizibilul este în mod clar identificat de H.-R. Patapievici cu Dumnezeu. Ştiinţa (cunoaşterea) modernă s-a dezvoltat cu timpul în absenţa oricărei idei de Dumnezeu, tocmai pentru că, privilegiind cunoaşterea vizibilului şi având succes (tehnologic) pe această direcţie, a ajuns să se lipsească de orice cunoaştere a invizibilului. Dar ştiinţa aceasta, forma aceasta de cunoaştere, e cea căreia am ajuns să ne supunem cu toţii. Cu alte cuvinte, am ajuns să credem într-o lume în care nu mai e loc decât pentru vizibil, şi deloc pentru invizibil. Am eliminat invizibilul din viaţa noastră. Dar invizibilul dădea stabilitate, ancorare. Metaforic vorbind, epoca pre-modernă era una solidă, cea modernă a devenit una "lichefiată", "lichidă". Omul pre-modern era bine "ancorat" atât în sus, printr-o idee fermă despre zei, cât şi în jos, prin respectul pentru tradiţie şi strămoşi.

Autorul este un apărător al cunoaşterii invizibilului. Schimbarea a produs-o epoca modernă, de aici - necesitatea unei critici a modernităţii. Subtitlul cărţii este: O critică a modernităţii din perspectiva întrebării "Ce se pierde atunci când ceva se câştigă?". Modernitatea ne-a îndreptat către lumea vizibilă, către natură, către materie. Modernul câştigă în ordinea materialului, dar pierde în ordinea spiritului: pierde tradiţia şi Îl pierde pe Dumnezeu. "Gott ist tot.", celebra expresie nietzscheană, e sloganul modernităţii. Modernitatea e împotriva tradiţiei, pentru că în tradiţie se păstrează cu necesitate şi cunoaşterea invizibilului. Ca expresie politică, modernitatea se regăseşte în liberalism, iar ca ordine social-economică, în capitalism. Idealul liberal este acela al unei delimitări cât mai stricte între spaţiul privat şi cel public. Omul modern privilegiază ceea ce i se arată, materialul, bunurile materiale - de aici, nevoia modernilor de confort, de prosperitate etc., şi lipsa oricărei nevoi de Dumnezeu. În sus, relaţia cu Dumnezeu a devenit strict privată (protestantismul); în jos, rădăcina modernului e naţionalitatea.

Modernitatea însă a ajuns la un capăt de drum. Acest capăt de drum se numeşte postmodernitate şi pare a fi identificată cu perioada postbelică, poate cu ultimii 30 de ani. Postmodernitatea este epoca "omului recent". Expresia ei politică este "corectitudinea politică" (SUA), iar cea economică - stângismul bazat pe redistribuire şi egalitate socială. Corectitudinea politică duce la o invazie a spaţiului privat de către cel public, prin fel de fel de probleme inventate. Deci postmodernitatea ajunge să fie, de fapt, anti-modernă. Legislaţia devine tot mai stufoasă, în aşa fel încât nimic, practic, nu mai e privat. Ideea este că omul recent nu mai are nici rădăcini, nici cer. El este cumva suspendat în prezent, ca şi cum nimic nu îl precedă şi nimic nu îi va urma. Omul recent nu mai poate fi definit de nimic, decât că nu poate fi definit: el este asemenea lui Proteu. Omul recent e lipsit de substanţă, de aceea este numai bun să accepte noul totalitarism de tip political correctness: nimic din el nu îl face să se opună aberaţiilor acestei ideologii. La adăpostul corectitudinii politice, se poate inventa orice neajuns, din dorinţa de a obţine profituri materiale. De aici, proliferarea unor false cauze şi falşi avocaţi ai minorităţilor de tot felul, care nu vor decât "să extorcheze fonduri". Expresia ştiinţifică a omului recent e eruditul care pune pe pagină zeci şi zeci de note de subsol, fără să spună nimic. Modernitatea l-a omorât pe Dumnezeu, dar principiul postmodernităţii pare a fi: Dumnezeu e mort şi trebuie ţinut mort. Ideea de bază a postmodernităţii, relativismul, este totalitară, expresie a unui "nou totalitarism". Dacă relativismul nu se pretinde universal, drepturile omului (care sunt universale) sunt adevărate. Dar el se pretinde universal, şi atunci drepturile omului nu mai pot fi apărate, pentru că devin relative. Deci relativismul postmodern este antiumanist prin excelenţă. Trebuie să-L regăsim pe Dumnezeu şi să reînnodăm legătura cu tradiţia pentru a nu fi în pericolul căderii într-un nou totalitarism, un soi de combinaţie între China colectivistă şi America extremismului corectitudinii politice, totalitarism care de data asta e mult mai subtil, mai insidios, decât cel vechi. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne reîntoarcem la un timp revolut, la un Ev Mediu: trebuie pur şi simplu să redescoperim proiectul modernităţii, dar să fim mai atenţi la direcţiile pe care le poate lua.

2.2.1. De ce este Omul recent o carte aparent proastă.

E o carte în stilul obişnuit al scrierilor semnate H.-R. Patapievici, adică: multă emfază, stilul prolix, multă informaţie eclectică, adunată anapoda, adeseori neavând nici o justificare în economia lucrării. De aceea, mi se pare că avem multă imaturitate în aşa-zisa "filozofie", care nu e filozofie, ci simplă filozoficăraie. "Platon susţine [...] Tradusă în alţi termeni, presupoziţia platoniciană afirmă că oriunde avem de-a face cu noţiuni în definiţia cărora timpul intră ca o trăsătură inconturnabilă, categoria sub care în mod automat cad aceste noţiuni este aceea a nelimitării. Kant a regăsit acest gând în construcţia esteticii transcendentale [...]" (pag. 55-56) Chiar presupunând că Imm. Kant a regăsit ideea aceea, întrebarea care se pune este: ei, şi? Cele 4 (patru) rânduri despre Kant, care urmează, sunt absolut gratuite. (n4) Şi textul e plin de asemenea consideraţii pe de lături, a căror singură justificare e aceea că mai impun scrierea unei note de subsol, care să dea "greutate". Cele 480 de pagini puteau foarte bine să fie rezumate în doar 100-150 fără a se pierde nimic. Începutul, de pildă - stufoasa discuţie despre problema cunoaşterii la Platon, urmată de schimbarea renascentistă de paradigmă (pag. 19-39) - pentru un cititor avizat este absolut banal, fiindcă nu aduce nimic deosebit (e un simplu rezumat), iar unui cititor oarecare bănuiesc că i se va părea plicticos, tocmai pentru că teza de bază e prea simplisimă pentru spaţiul alocat: Platon privilegia un tip de cunoaştere "veritabilă" împotriva cunoaşterii instrumentale sau tehnice (sau, altfel zis: cunoaşterea invizibilului în loc de cunoşterea vizibilului), pe când modernitatea face exact pe dos, preluând în schimb şi transferând asupra cunoaşterii tehnice toate atributele cunoaşterii veritabile. Ei, şi? Lăsând la o parte că avem de-a face cu un simplu rezumat din Republica, problema cunoaşterii la Platon au mai discutat-o şi alţii, înainte de apariţia Omului recent. Din Léon Robin: Platon, (n5) de pildă, rezultă că lucrurile nu stau deloc chiar aşa de simplu după cum le prezintă H.-R. Patapievici. Mult mai normal era să se rezume într-o singură pagină ceea ce se dorea scos în evidenţă şi, în rest, pentru restul problematicii cunoaşterii la Platon, făcută trimitere la bibliografia de specialitate. Sau, o mostră de filozoficăraie de-a dreptul hilară: "Sunt două mari principii, în lume: substanţa şi transformarea. Şi două mari tipare după care se produce şi reproduce oricare imaginaţie conceptuală: existenţa în spaţiu şi existenţa gândită ca răspândire în timp; existenţa qua spaţiu şi existenţa qua timp." (p. 151) Şi de aici, o lungă discuţie pigmentată cu dubioase consideraţii de geopolitică. Dacă tot e să facă filozofie de factură presocratică, nu înţeleg din ce cauză autorul exclude, dintre principii, apa, aerul sau apeiron-ul. Şi încă un lucru neplăcut care mi-a sărit în ochi: preluarea unor "butade spirituale" (menite, probabil, să-i epateze pe cei slabi de înger) fără a se spune că au mai fost spuse. La pagina 87 avem: "Problema lui "Gott ist tot" înseamnă: deşi inteligenţa noastră a devenit (parţial) atee, instinctele noastre mai sunt încă (parţial) creştine. Din această aporie inconfortabilă lumea modernă nu poate ieşi decât schimbându-şi instinctele [...]" Mie mi se pare o rescriere (personală, fără îndoială) a frazei cu care se deschide ediţia Förster a Voinţei de putere: "Apare o contradicţie între lumea pe care o venerăm şi lumea în care trăim, în care suntem. Ne rămâne, fie să ne suprimăm veneraţia, fie să ne suprimăm pe noi înşine. Nihilismul reprezintă a doua variantă." (n6) Evident, numele lui Nietzsche, primul care a pus în evidenţă această contradicţie a modernităţii, între ceea ce suntem în sine şi ceea ce suntem pentru sine, nu apare pe nicăieri. La fel, când în fragmentul 51 (pp. 161-162) se face apel la figura lui Proteu ca arhetip al omului recent, ca şi cum "fineţea" asta (înţelegerea mai adecvată a omului contemporan prin figura mitologică a lui Proteu) ar fi invenţia proprie şi personală a lui Patapievici: în realitate, e vorba de un loc comun al literaturii teoretice postmoderne. (n7) Ca să nu mai spun că nici tema principală a cărţii (omul "recent" = creatură care a pierdut contactul cu divinul şi tradiţia în schimbul scufundării iluzorii într-o lume a plăcerilor, a avuţiei şi a acumulărilor materiale de tot felul) nu mi se pare cine ştie ce, de vreme ce oricăruia dintre noi îi stă la dispoziţie Legenda Marelui Inchizitor.

Apoi, e o carte care vrea să fie ceea ce nu e: o lucrare "ştiinţifică". Cel puţin asta se înţelege văzând stufoasa listă de "articole, cărţi şi ediţii citate" de la sfârşit, numeroasele note de subsol (care totuşi uşurează considerabil lectura, de vreme ce multe dintre ele pot fi sărite fără probleme, nespunând nimic deosebit), titluri de cărţi citate în limba originală deşi există şi ediţii româneşti foarte bune etc. Mult mai cinstit ar fi ca Omul recent să se pretindă ceea ce este de fapt - o colecţie de articole, eseuri (în sensul originar de essai...) şi fragmente polemice, care deseori nu au decât vagi legături unul cu celălalt.

Tocmai de aceea, pe alocuri Omul recent este un mic pericol public deoarece, din cauză că e o lucrare imperfectă ştiinţific, nu informează, ci dezinformează cititorul. Problema stângii, a redistribuirii şi a justiţiei sociale este discutată minuţios la pag. 171-187. Numai că perspectiva aleasă este pur şi simplu depăşită şi Omul recent nu ne oferă nici un indiciu că H.-R. Patapievici ar cunoaşte datele actuale ale problemei. Ideea autorului e să demonstreze că între redistribuire şi justiţie socială nu există deloc relaţia pe care o vede socialismul (redistribuire = dreptate socială), ci exact pe dos (redistribuire dif. justiţie socială). Baza de pornire e filozofia socială neo-liberală de tip Ludwig von Mises şi Hayek (n8). Numai că: duşmanul luat în considerare e socialismul clasic, care planifica economia de la centru. Punct ochit, lovitură ratată: tipul acesta de socialism a murit, nu mai supravieţuieşte decât în Coreea de Nord şi Cuba. Aşadar, critica e sublimă, dar... nu se observă relevanţa problemei. De aici, inutilitatea punctului de vedere în discutarea redistribuirii şi a justiţiei sociale, care e pur şi simplu o discuţie "pe lângă". Hayek şi Mises erau (încă) buni în anii '70, acum "stânga" cu care au a se lupta antistângiştii e "a treia cale", (n9) pentru care conceptele de "egalitate" şi "inegalitate" au un sens radical modificat faţă de sensul din socialismul clasic. Pentru teoria celei "de-a treia căi", inegalităţile sociale sunt permise câtă vreme nu sunt excluzive; cu alte cuvinte, dacă oricare dintre noi îşi are locul său bine definit pe o piaţă liberă, în aşa fel încât punându-şi în valoare toate capacităţile sale să poată urca mai sus, atunci faptul de a fi inegal cu altcineva nu constituie o problemă. Inegalităţile merită criticate numai când sunt excluzive, cu alte cuvinte când nu doar că sunt inegalul altora, dar nici măcar nu am dreptul să ocup o poziţie pe piaţă care să-mi permită în viitor să trăiesc mai bine. În concluzie: o discuţie datată şi o informare eronată a cititorului asupra unei probleme de strictă actualitate. Ca să nu mai vorbim de informaţiile eronate din punct de vedere strict istoric, care puteau fi corectate cu o informare minimală: (n10) "La toate aceste aberaţii [redistribuirea resurselor către membrii defavorizaţi ai societăţii, n.m] nu s-ar fi ajuns dacă nu ar fi existat nivelul fără precedent de prosperitate la care, contrar tuturor previziunilor vechilor dirijişti, a reuşit să ajungă capitalismul postbelic." (pag. 180) "Socialismul s-a născut atunci când unii oameni - elita socialistă [...] - au înţeles că pot trăi pe seama altora, prin intermediul mobilizării aparatului de coerciţie şi impozitare a statului în favoarea ideilor lor." (pag. 187) În realitate, statul bunăstării are o istorie care începe cu mult înainte de capitalismul postbelic, şi anume la începutul secolului XIX, cu Legile pentru săraci adoptate în Anglia; iar "inventatorul" primelor măsuri de protecţie socială nu a fost nicidecum socialist, ci - nici mai mult nici mai puţin! - reacţionarul cancelar al Germaniei, Otto von Bismarck care, tocmai, că vroia să lovească în socialişti prin măsurile de protecţie socială! Ca să nu mai vorbim de faptul că la ora actuală statul bunăstării nu e câtuşi de puţin atât de puternic pe cât ne lasă de înţeles autorul, ci dimpotrivă: după guvernările neo-conservatoare din SUA şi Marea Britanie (R. Reagan şi M. Thatcher), welfare state a fost în bună măsură distrus, şi e un lucru bine ştiut că pretutindeni în Occident (inclusiv în social-democraţia nordică) este în criză, deoarece cu timpul s-a dovedit a fi prea costisitor. În 1996, în SUA, preşedintele Clinton a reformat sistemul asistenţial (Welfare Reform Act) în sensul încetării protecţiei sociale "aşa cum o ştim": în urma acestui act 27% dintre cei care beneficiau de asistenţă, nu au mai beneficiat.(n11) "A treia cale" însăşi este o încercare de a vedea ce se poate reface din ceea ce a mai rămas în picioare din welfare state.

Finalmente: e o carte de consideraţii inactuale. Din păcate, când zic "inactuale", zic... non-actuale, adică nicidecum... Unzeitgemässe... Betrachtungen... (cum s-ar dori, probabil)! Când citeşti o frază de genul: "Oamenii de azi sunt cei mai bine hrăniţi, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasării în spaţiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. " (pag. 16) (n12), nu poţi să nu te întrebi pe ce planetă, în mijlocul cărei umanităţi, va fi trăind domnul H.-R. Patapievici. Care om? Omul din România!? România, în care 45% din populaţie trăieşte sub limita românească a sărăciei? România, în care Nicuşor şi Florin, doi fraţi în vârstă de 5 şi 11 ani din Brăila, au murit acum o lună scurmând în gunoaie după un pic de fier vechi?! Sau hai să nu vorbim de România, că e prea insignifiantă. Atunci: omul din America de Sud?! Omul din Africa?! Omul din India?! Care om de azi?! Care umanitate?!

Despre faptul că filozoficăraia se pretinde filozofare - poate că publicului îi place, şi atunci înseamnă că H.-R. Patapievici este un autor adaptat publicului. Asta e foarte bine. Despre faptul că Patapievici împrumută formule, idei şi teme de reflecţie ale altora, le garniseşte cu un vocabular intimidant şi apoi le lansează în eter - să zicem că publicului îi place şi asta. Iarăşi: foarte bine! Apoi, spuneam că autorul vrea să ne convingă că Omul recent e o lucrare ştiinţifică. Şi dacă, totuşi, vrea doar să ne ia peste picior, ca nişte "recenţi" ce suntem?! Adevărul este că lista de la sfârşit nu e deloc o bibliografie, ci doar... o listă de "articole, cărţi şi ediţii" citate, şi nimic mai mult. Aşa că H.-R. Patapievici, dacă e să judecăm cinstit, e absolvit de răspunderea tratării neştiinţifice a unor chestiuni câtă vreme el publică o... listă, nicidecum o bibliografie! Foarte interesante sunt diatribele îndreptate împotriva specialiştilor, a "erudiţilor recenţi", care se pot citi cam pe la pp. 250-270. "Erudiţia recentă privilegiază citatul maniacal, izolat de context, evită traducerea în limbaj propriu şi suplineşte ezitarea gândului prin recursul obsesiv la precizia şi acurateţea surselor." (Omul recent, p. 261) Citind aşa ceva, nu poţi să nu te simţi confuz, deoarece în destule rânduri H.-R. Patapievici însuşi practică exact acelaşi tip de scriitură, cu singura diferenţă că se fereşte să dea prea des în text citate. În rest, însă, trimiteri peste trimiteri, note peste note, citate peste citate în note, citate în n limbi străine etc. Ca şi cum şi-ar bate joc de cititor. E posibil, deci, ca autorul să fi vrut ca însuşi Omul recent să fie - ironic vorbind - o carte recentă, iar actul lecturii să transmită cititorului ceva de genul: "Uite, vezi? Şi tu eşti un recent, de vreme ce citeşti cărţi recente."

2.2.3. De ce este Omul recent o carte aparent bună.

Pe alocuri, prin susţinerile sale, Omul recent e o carte senzaţională. De exemplu, susţinerile împotriva stângismului, a "progresiştilor": personal, le-am mai întâlnit într-un singur text, şi anume în Manifestul lui Ted Kaczynski (Unabomber) (n13). ""Progresiştii" nu combat ideile adversarilor, ci denunţă persoana acestora ca eretică, inumană, periculoasă pentru stat şi umanitate. Pe scurt, "progresiştii" îşi tratează adversarii ca odinioară Inchiziţia pe vrăjitoare, ca în timpurile moderne antisemiţii pe evrei ori, şi mai recent, aşa cum îi vânează anti-antisemiţii de azi pe "antisemiţii" pe care îi inventează pentru nevoile cauzei." (Omul recent, p. 242-243) "22. [...] Scopul lor real [al activiştilor stângişti] nu e să-i ajute pe negri. De fapt, problemele rasiale le servesc drept scuză pentru a-şi putea exprima ostilitatea şi nevoia frustrată de putere. [...] 23. Dacă societatea noastră nu ar avea deloc probleme sociale, stângiştii tot vor INVENTA probleme ca să-şi dea singuri prilejul de a mai face zarvă." (n14) (Manifestul lui Unabomber) Desigur, apropierea de Unabomber nu poate să-i facă cinste lui Patapievici, şi tocmai de aceea nu voi insista asupra ei, dar mie îmi place, fiindcă asta înseamnă că autorul are curaj, iar cartea e, pe alocuri, distractivă.

Apoi, e o carte care face foarte bine că pune în discuţie anumite lucruri (postmodernitatea şi relativismul postmodern, raportul dintre drepturile minorităţilor şi starea majorităţii, etica universitară, corectitudinea politică etc.) care la noi nu au fost niciodată supuse cu adevărat unei dezbateri critice. Toate sunt preluate din altă parte ca nişte modele "de-a gata" şi impuse ca atare. Se întrevede problema autentică a intelectualului onest care e în continuă căutare, dar care se simte frustrat din cauza suprasaturării mediului intelectualo-cultural românesc cu idei preluate de-a gata din alte părţi. Părerea mea (n15) este că singura manieră democratică de adoptare a unor valori e cea care supune aceste valori unei dezbateri publice, nicidecum aceea bazată pe "import", pe "implant". Valorile ţin de un adevăr consensual care se construieşte prin contactul dialogal al subiectivităţilor, nicidecum de prestigiul reuşitei lor în condiţii socio-politice cu totul şi cu totul diferite de realitatea în care vrei să le implementezi. Luate aşa, ele nu sunt altceva decât instrumente de domesticire/oprimare aflate în posesia şi, mai ales, întru folosul exclusiv al elitei culturale importatoare. De pildă: să presupunem că politicile culturale oficiale ale SUA au ca numitor comun anglo-saxonizarea tuturor nevorbitorilor de engleză (n16); în SUA, anglo-saxonizarea se dovedeşte a fi un model cultural de succes, care duce la prosperitate şi fericire generală, şi trezeşte interesul unei anumite elite intelectuale din România; această elită decide să importe modelul cultural anglo-saxonizant, dar: (a) mai înainte, poate să supună anglo-saxonizarea unei dezbateri critice din perspectiva realităţii româneşti, în vederea unei adaptări a anglo-saxonizării la realitatea românească, sau (b) poate decide să o importe ca atare în spaţiul românesc, urmând ca realitatea românească să fie cea care se adaptează la anglo-saxonizare; dacă se hotărăşte pentru soluţia (b), atunci elita respectivă devine simplul instrument pasiv prin care valorile anglo-saxonizării se transferă pur şi simplu în spaţiul public românesc, aşa cum iei ceva dintr-un buzunar şi treci în altul; dar în acest caz (b), discursul elitei respective va trebui cu necesitate să susţină acele valori făcând abstracţie de ceea ce se petrece în realitatea românească; deci elita se rupe de ceea ce o înconjoară şi atunci, obligatoriu, discursul ei nu mai este unul realist, ci unul de simplă propagandă, bla-bla-bla, sau I-A, I-A, I-A, cum rage măgarul lui Nietzsche la sfârşitul lui Zarathustra; va fi aşadar, un discurs domesticitor şi, de aici, opresiv, deoarece orice propagandă are ca ultim ţel domesticirea, iar orice domesticire - oprimarea. Iată de ce, zic eu, Omul recent e o apariţie binevenită: chiar dacă imperfect, sunt puse în discuţie o mulţime de adevăruri "de-a gata", şi dacă suntem/ne pretindem a fi cu adevărat democraţi, nu trebuie să ne sperie acest lucru. (n17)

În fine, la urmă dar nu cel din urmă: Omul recent poate fi considerat o carte bună întrucât în vremuri slabe propune un tip de gândire tare. Să mă explic. Noi trăim în România oribil de prost. Capătul "tranziţiei" nu se vede nicăieri, ba dimpotrivă, în condiţiile economiei globale se pare că nu ar fi capăt. Într-un fel, suntem în plin relativism postmodern: practica românească ne-a dovedit de minune după 1989 că - de pildă - dacă eşti director de întreprindere de stat, te poţi comporta relativist faţă de întreprinderea din subordine, adică aşa ca şi cum ar fi a ta; dacă eşti director de bancă, te poţi comporta relativist faţă de conturile clienţilor, adică să transferi fără jenă de la unul la altul; sau, dacă eşti administratorul unui fond de investiţii, te poţi comporta relativist faţă de depunerile oamenilor; şi tot aşa. Într-un fel, România a fost în ultimii 12 ani cea mai postmodernă ţară de pe pământ! Numai că postmodernitatea tranziţiei româneşti e una malignă. Câtă vreme chestia cu postmodernismul reprezintă un simplu discurs academic, un insignifiant bla-bla care mai legitimează scrierea vreunei cărţi, obţinerea vreunui grad,... postmodernismul e ok. Intelectualii stau acolo, în academii, precum canarii într-o colivie sau leii la zoo, şi îşi vede fiecare de discurs, ciripeală sau răget. Problema noastră e că ne-au devenit "postmoderni" politicienii, industriaşii şi miliardarii. Acţiunile acestor persoane postmodernizează zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de massă viaţa fiecărui român, la un asemenea nivel încât viaţa însăşi, verbul "a trăi", au devenit în România ceva... relativ. În acest sens zic eu că România e o ţară postmodernă - dar că postmodernitatea ei ţine de malign, de slăbiciunea vremurilor. Şi tocmai de aceea am convingerea că o pătură intelectuală autentică, şi naiv-sincer postmodernistă - nimeni nu contestă dreptul oricărui intelectual de a crede în valabilitatea oricărei teorii vrea el - suprapusă pe postmodernitatea aceasta românească, inautentică, mizerabilă şi stupidă, ba chiar - precum în cazul celor doi băieţei din Brăila - criminală, ar conduce la formarea unui cocktail otrăvitor care ne-ar da lovitura de graţie. Realitatea şi-ar găsi legitimarea simbolică după care aleargă atât, de la demantelarea baricadelor Revoluţiei încoace. Pentru prima oară după 1989, intelectualii ar fi solidari, prin felul lor de a gândi, cu ceea ce relativizează noţiunea de "viaţă" în ţara asta. Pentru ca nenorocirea asta să nu se petreacă, singura noastră soluţie nu poate fi decât una singură: să ne păstrăm într-un tip de gândire tare, o gândire cu sens. H.-R. Patapievici, în Omul recent, ne propune un fundament pentru o astfel de gândire - credinţa în Dumnezeu. Nu e primul care o face, nu va fi nici ultimul - dar faptul că o face, şi el, ne arată că soluţia aceasta merită cu adevărat cercetată...

Miza Omului recent stă în distincţia practicată de autor, pe urmele lui Platon, între vizibil şi invizibil. Această distincţie se află, de fapt, la baza întregii construcţii din Omul recent şi dacă ea nu rezistă, atunci nu rezistă nici Omul recent. Se nasc câteva întrebări în jurul ei:

• invizibilul este doar invizibil, sau şi inexprimabil? (n18)
• dacă nu este inexprimabil, atunci cum poate fi exprimat?
• dacă este inexprimabil, în consecinţă: incomunicabil, atunci cum putem concilia gândirea lui cu principiul epistemologic al democraţiei în virtutea căruia orice adevăr, pentru a fi luat în considerare, trebuie comunicat, dezbătut, scos la iveală?

La întrebările acestea Omul recent nu ne dă nici un răspuns şi tocmai de aceea e o carte imperfectă pe ansamblu, fiindcă nu îşi sesizează propria miză şi direcţia în care trebuie să bată. Câtă vreme terminologia vizibil şi invizibil nu e decât o vorbărie goală, însuşi cuvântul "Dumnezeu" nefiind acolo decât o simplă vorbă goală, detractorii Omului recent vor putea contesta tot ce decurge din această distincţie. Iar discursul, nu va putea fi decât acela similar unei predici oarecare, pe care fie că o spune celebrul călugăr Vasile, fie că o spune H.-R. Patapievici, nu va reuşi niciodată să percuteze dincolo de inimile celor deja convertiţi.

Exprimarea în cuvinte a invizibilului nu poate fi făcută decât fie ca predică, şi atunci ne păstrăm în sfera religiei fără a avea voie să ieşim de acolo, fie ca discurs schizofrenic, şi atunci intrăm în sfera patologicului care vrea să impună altora un "adevăr" pe care îl are doar el. Omul recent este condamnat să nu poată ieşi din aceste cadre, fiind la urma urmei o simplă predică.

Fireşte, nu tot ceea ce nu se poate exprima (a exprima altceva, sau pe sine), este ca şi inexistent într-o societate democratică. E un fapt că stângiştii au reuşit să impună în spaţiul public şi chiar pe agenda legislativă a numeroase ţări ideile de "drepturi ale animalelor" şi "drept al mediului". Ideea aceasta este cu atât mai revoluţionară cu cât subiectul dreptului este incapabil să fie conştient de propriul drept, să şi-l exprime sau să şi-l apere. Cu toate acestea, subiectul există, este palpabil, este comunicabil: câte lacrimi şi câtă compasiune nu obţine Brigitte Bardot când apare în braţe cu câte un căţeluş rănit? (n19) Dimpotrivă, dacă încercăm să aplicăm aceeaşi revoluţie pentru Dumnezeu, cu alte cuvinte să încercăm să apărăm invizibilul pe ideea de drepturi ale divinităţii, divinitatea este de negăsit!

De aici, necesitatea de a vorbi despre invizibil numai la modul apodictic dar, tocmai de aceea, uşor de respins, prin simpla negare a existenţei invizibilului. Putem nega negaţia? Fireşte că nu. Dacă negăm drepturile animalelor, negaţia ne este negată foarte uşor prin arătarea unui animal care suferă. De aici, de la suferinţa concretă a animalului, ni se poate demonstra pe căi mai mult sau mai puţin întortocheate că animalele au drepturi, iar acest adevăr ni se poate impune cu mijloace mai mult sau mai puţin expresive. Într-o dezbatere democratică, orice negare a unei negaţii are la dispoziţie mijloacele necesare pentru a elimina din spaţiul public negaţia iniţială. Singurul subiect asupra căruia acest lucru nu se aplică este cel legat de ceea ce H.-R. Patapievici numeşte invizibilul. Negăm că invizibilul există. Negăm negaţia; dar pe ce ne bazăm?! Invizibilul, tocmai fiindcă e invizibil, nu ne ajută deloc. Negaţia iniţială rămâne în picioare, solidă.

"Numai un Dumnezeu ne mai poate salva.", spunea Heidegger în ultimul său interviu. (n20)

3. Comentariile din Observator cultural: "Nu e revuluţie, domnule, e reacţiune..."

3.1. Să vedem acum ce s-a putut citi în Observator cultural.

3.1.1. Ion Bogdan Lefter: Pe altă spirală a istoriei
URL: http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=146

Replica lui I.B. Lefter se deschide într-un mod involuntar comic. "Dacă ar fi fost semnată de un necunoscut, Omul recent ar fi rămas o carte oarecare, necomentată, fără impact. [...] În cazul unui autor obscur, n-ar fi fost decât încă un titlu adăugat pe o listă de ciudăţenii anacronice. [...] Însă cartea e semnată de H.-R. Patapievici, una dintre vedetele intelectuale ale perioadei pe care o traversăm. În consecinţă, are vizibilitate şi impact, venind în trena popularităţii autorului ei. I se cuvine - de aceea - toată atenţia critică, mai ales dacă se dovedeşte cu adevărat radical-conservatoare, antidemocratică, "fundamentalistă"". Cu alte cuvinte, importante într-o cultură nu sunt ideile şi valorile puse în circulaţie, ci oamenii care pun acele idei în circulaţie. Foarte interesant. Să înţelegem că lipsa aproape totală a reacţiilor critice la cărţile publicate de I.B. Lefter în ultimii ani la "Paralela 45" s-ar datora faptului că I. B. Lefter însuşi ar fi "un necunoscut", "un autor obscur", care scrie "ciudăţenii anacronice"?! Nu ştiu ce autori necunoscuţi sau obscuri va fi având în vedere eminentul director al Observatorului cultural, dar felul în care pune problema dovedeşte în mod clar o percepţie ciudată asupra valorilor în cultură şi a rostului omului de cultură.

Apoi urmează un rezumat al cărţii. Felul în care e rezumată cartea ne arată că s-a trecut peste primele 100 de pagini, cele de istoria ştiinţei, pornindu-se cu lectura direct de la paginile 120-130, de unde încep atacurile mai dure la adresa postmodernităţii. Sunt reţinute şi citate câteva dintre tezele zgomotoase ale Omului recent: stângismul devastator, aberaţia principiului redistribuirii proprietăţii (remarca justă a lui I. B. Lefter fiind aceea că dacă impozitarea e vicioasă, ar însemna să nu mai avem o serie întreagă de servicii publice), excesul de legiferare, destrămarea moralei tradiţionale etc. Concluzia: "Personaj al acestei epoci a "dezagregării" sociale, omul "recent" se mulţumeşte cu prosperitatea civilizaţiei avansate, după ce a pierdut legătura cu tradiţia şi cu Dumnezeu. Cartea e deopotrivă o vestire a apocalipsei şi o profeţie a noii mântuiri, posibile doar prin redescoperirea valorilor spirituale şi a divinităţii pierdute." Ideea de bază este că Omul recent e antidemocratic şi că autorul lui e incapabil să înţeleagă "filozofia socială a postmodernităţii".

Interesante sunt cele trei ipoteze pe care directorul Observatorului cultural le ia în considerare pentru pretinsa alunecare în antidemocratism a eseistului. (1) Avem de-a face cu o involuţie. Personal, bazându-mă pe propria mea experienţă a lecturii scrierilor semnate H.-R. Patapievici, resping categoric această ipoteză. Nu e vorba de nici o involuţie, autorul e acelaşi. (2) Şi în eseistica veche se întrevedea aceeaşi ideologie, deci autorul a rămas acelaşi, atâta doar că acum şi-a dus până la ultimele consecinţe ideile. E ipoteza cu care înclin şi eu să fiu de acord. (3) Intrarea în contratimp cu contemporaneitatea, cu alte cuvinte: lumea a progresat încet-încet, autorul a rămas acelaşi, până când a devenit stridentă contradicţia sa cu lumea. Prin atenţia acordată, aceasta pare a fi ipoteza preferată a lui I. B. Lefter, care face şi câteva observaţii psihologice la adresa lui Patapievici ("iritat", "înverşunat" de faptul că a devenit marginal şi nu mai are "cvasiunanimitatea" de altădată). După cum se observă, din punct de vedere logic nu există nici o diferenţă între ipotezele (2) şi (3), (2) fiind de fapt un caz particular al (3) (cazul în care viteza de evoluţie a lumii e 0). Deci I. B. Lefter zice de trei ipoteze, dar de fapt ne dă doar două: (1) involuţia autorului; (2) rămânerea pe loc a autorului, cu subcazurile: (2') autorul stă pe loc (şi se radicalizează), în timp ce lumea stă pe loc; şi (2'') autorul stă pe loc (eventual radicalizându-se), în timp ce lumea evoluează. În încheiere se face o trimitere la "orientările care tind să se coaguleze ideologic" şi cărora H.-R. Patapievici le-ar servi ca "lider informal".

3.1.2. Gabriel Andreescu: Omul recenzat
URL: http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=147

Cheia înţelegerii Omului recenzat se află în Omul recent la pagina 319. Acolo citim scris negru pe alb: "Între mimarea competenţei exclusive şi excluderea prin stigmat a celor pe care îi detestă, cu exploatarea abilă a tuturor resurselor de finanţare imaginabile, între aceste borne profitabile şi lucrative se epuizează toată activitatea socială febrilă a 'progresiştilor'." Apoi vine nota de subsol nr. 488, explicativă la acest pasaj, care zice negru (ca smoala) pe albul din josul paginii, chiar aşa: "La noi, exemplul cel mai tipic de activist care pretinde imunitate la critică prin invocarea competenţei şi care îşi marchează adversarii cu stigmate menite să îi scoată din circuitul public este Gabriel Andreescu." Înţelegem de ce Omul recenzat e o răfuială personală cu Omul recent.

Nu comentez părerea lui H.-R. Patapievici despre G. Andreescu. Omul recenzat începe bine, mai mult de jumătate din substanţa articolului fiind constituită din observaţii de foarte mult bun-simţ: că scriitura e caraghioasă, că nu poţi înţelege economia cu relaţiile de incertitudine, că mijloacele de argumentare sunt adolescentine, că nu poţi vorbi despre "oamenii de azi" făcând abstracţie de faptul că oameni de azi sunt şi teroriştii lui Bin Laden sau "japonezii de la Toyota", că prevăzuta combinaţie dintre China "colectivistă" şi America extremismului corectitudinii politice e absurdă ş.a.m.d. Găsim şi o apărare a ideii multiculturaliste şi a corectitudinii politice, G. Andreescu demonstrând pe scurt că nu sunt deloc atitudini colectiviste, aşa cum reiese din Omul recent.

Răfuiala izbucneşte abia în partea a doua, unde se încearcă schiţarea unor concluzii. Să le auzim şi noi (italicele îmi aparţin): Omul recent dezvoltă o ideologie "pur şi simplu reacţionară" (- croşeu de stânga); există "un întreg grup" care îl foloseşte azi pe Patapievici pe post de centru înaintaş (hopa!... cu alte cuvinte, "teoria conspiraţiei", domnilor juraţi!; upercut de dreapta); "minoritarul" invocat en gros azi, mâine va fi evreul, maghiarul sau ţiganul, pentru că... sibilinic vorbind... "hrana din pachet este pregătită"... (directă de stânga, la ficat); "radicalitatea negativă" a tezelor Omului recent e asemănătoare cu cea a tezelor care în anii '30 i-au susţinut pe legionari, deci... hm... mde..."observatorii", care va să zică, să facă bine să observe... (fulminant croşeu de dreapta la figură; adversarul e knock-out; începe numărătoarea [inversă?]).

Comentariul lui Adrian Miroiu era oarecum de aşteptat să fie scris aşa cum a fost scris: dânsul e filozof de profesie, specialist în multe din problemele discutate în Omul recent, şi nu poate fi păcălit prea uşor cu întoarceri subtile de condei. Poate nu întâmplător primul lucru pe care se simte dator să-l facă specialistul, e să argumenteze în favoarea specializării şi în defavoarea ideilor expuse în Omul recent începând cu fragmentul 91. Prima obiecţie adusă Omului recent - "confuzia conceptuală" - este ilustrată cu confuziile asupra lui Rawls şi asupra ideii de welfare state (dar din altă perspectivă decât cea a prezentului articol). Apoi se face trimitere la câteva raţionamente dubioase. Din păcate, trimiterile sunt sumare (numai la numărul paginii) şi trebuie să ai cartea pentru a le verifica. Iată un exemplu simplu, care nu necesită o citare masivă: "feminismul... susţinerile deplasate de la pag. 94. [Miroiu]", adică: "Grila feministă de lectură a operelor umanităţii ne învaţă ce îl învăţa şi pe Lenin schema marxistă de interpretare a istoriei ca luptă de clasă: la ce moştenire culturală trebuie să renunţăm pentru a ne situa de partea punctului de vedere 'progresist'. [Omul recent, pag. 94]" Cititorul poate aprecia singur dacă afirmaţia lui Patapievici este "deplasată" sau nu. Cert este că la sfârşitul lecturii rămânem cu certitudinea că Patapievici nu i-a studiat la modul serios pe nici unul din filozofii pe care îi invocă, lucru care e foarte probabil, fiindcă îl spune un specialist. Specialistul îşi încheie şi el intervenţia făcând aluzie (de trei ori) la "reacţionarismul" tezelor susţinute în Omul recent, dar se pronunţă pentru necesitatea dezbaterii temelor acestui eseu.

Comentariul acesta este mai degrabă neutru, doctoral. Adrian Miroiu declară, de altfel, că îl interesează să judece valoarea teoretică a Omului recent. Iar valoarea aceasta ni se relevă a fi cvasi-nulă.

3.1.4. Liviu Andreescu: "Apocalipsa după Patapievici"
URL: http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=207

Liviu Andreescu produce şi el un comentariu minuţios (poate cel mai minuţios dintre toate) al cărui ton, per ansamblu, este categoric negativ. Cititorul poate ghici de la început ce îl aşteaptă. Notele despre omul recent din revista Orizont - erau nişte "pseudoeseuri", H.-R. Patapievici - un "star" etc. Apoi se rezumă cu acribie primele 80-100 de pagini, după care încep reproşurile: H.-R. Patapievici are propria idee despre postmodernism şi habar nu are de bibliografia acestui concept; demonstraţiile şi argumentele folosite sunt false (şi se exemplifică din belşug); se dau sentinţe tranşante deşi problema îi este necunoscută autorului etc. etc. etc. Un important viciu de fond e dat de "grila maximalist-omogenizatoare" cu care sunt tratate nediferenţiat problemele discutate. Nici Liviu Andreescu nu îl iartă pe H.-R. Patapievici pentru maniera în care înţelege să discute chestiunile legate de statul asistenţial. Să reţinem aprecierea din final: "un volum descalificant, care nu mai poate spera decât uitarea." Şi să mai reţinem, de asemenea, importanta notă finală "privitoare la creştinism": Liviu Andreescu e de părere că H.-R. Patapievici a produs o carte esenţialmente non-creştină, din a cărei retorică Cristos este în mod misterios absent. Ca să nu tac şi să mă bag în vorbă şi aici (deh... obiceiul...), nu cred că Iisus este Cel Care lipseşte cu adevărat din Omul recent. Dimpotrivă, Iisus (numele Lui sau referinţe la El) este prezent cel puţin la pp. 78, 86, 358, 383, 411-414, 421 (de aceste pagini sunt absolut sigur). Cine lipseşte cu adevărat din cartea lui H.-R. Patapievici este diavolul. O aserţiune precum: "discernământul nu este un procedeu mecanic de evaluare, ci o virtute religioasă. Adică ceva pe care îl poţi căpăta numai prin intermediul, în timpul şi la capătul unei experienţe religioase." (p. 453) - pe mine mă duce cu gândul la naivitate şi, creştineşte vorbind, la sminteală. Fiindcă - dacă tot ne jucăm cu Invizibilul - atunci să ne raportăm la invizibil ca la un întreg. Iar acest întreg cuprinde şi Răul care ne poate inspira "discernământ"...

3.1.5. Valentin Protopopescu: Postmodernitatea unui conservator
URL: http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=150

Valentin Protopopescu simte nevoia pe jumătate din spaţiul alocat să îl ridice în slăvi pe H.-R. Patapievici, pe care îl şi cunoaşte şi care, ca om, este "normal, amabil şi cooperant". După aceea urmează o uşoară critică adusă Omului recent, cam aşa cum loveşti o domnişoară cu un ghiocel de 1 martie. Critica este benignă (cartea nu are unitate) şi nu are nimic din virulenţa nimicitoare a unui Adrian Miroiu sau Liviu Andreescu. Ba chiar se fac comparaţii (la urma urmelor, măgulitoare) cu Şcoala de la Frankfurt, în special Marcuse şi Fromm, concluzionându-se: "Să notăm, prin urmare, că America a fost descoperită înainte de publicarea Omului recent..." Traducerea: să notăm, prin urmare, că Patapievici mai face o dată pe originalul, fără să fie.

3.1.6. Dan J. Ungureanu: Şi dă-i tare în ciocoi
URL: http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=151

3.1.7. Florin Buhuceanu: O replică domnului Patapievici
URL: http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=209

Din câte ştiu, domnul Buhuceanu este homosexual declarat şi preşedintele asociaţiei "Accept". Replica dumnealui nu vizează decât afirmaţiile care îi ating pe homosexuali. În accepţia sa, Patapievici reduce sexualitatea doar la practicile sexuale, în timp ce sexualitatea adevărată implică şi componente emoţionale, afective etc. Urmează o lungă argumentaţie. Sincer să fiu, chestia cu reducerea sexualităţii la practicile sexuale nu am găsit-o nicăieri. Pasajul incriminat, cel cu felaţie, cunnilingus şi legături homoerotice, e de fapt o notă de subsol (nota 555 la pag. 360), cuvântul "homosexual" nu apare nicăieri, şi sensul e cu totul altul, şi anume acela de a atenţiona în ce fel se produce confuzia între spaţiul public şi cel privat pentru a fi extorcate fonduri, sau pentru a se "criminaliza adversarii". H.-R. Patapievici nu discută la modul serios despre homosexualitate decât o singură dată, la pagina 362, (n21) şi acolo precizează foarte clar că se referă numai la homosexualii care se grupează "în cartel", deci care se organizează. Domnul Buhuceanu - el însuşi astfel de homosexual "organizat" - nu suflă nici un cuvânt despre asta, lăsând de înţeles că Patapievici are ce are împotriva tuturor homosexualilor, ceea ce e fals. Replica aceasta, întrucât ascunde în mod vădit intenţia principală a Omului recent - e într-adevăr un atac greu sustenibil, şi de fapt nici nu avea ce căuta într-o revistă de cultură. Chestiunea oricum e marginală.

3.1.8. George Bălan: Făţărnicie? Ignoranţă?
URL: http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=208

În schimb, în comentariul său, George Bălan sesizează esenţa problemei: "Sunt atacaţi aceşti bieţi oameni pentru că vor să se organizeze, în opoziţie cu cei de altădată, care îşi vieţuiau "discret" alteritatea. Dar cum să se apere altfel de răutatea celorlaţi, care n-au numai apetit majoritar, ci constituie majoritatea zdrobitoare şi totdeauna capabilă să zdrobească? Nu există alt mijloc pentru a supravieţui." Cu toate acestea, se consideră în continuare că luată în vizor e întreaga categorie a homosexualilor - ceea ce, repet, e fals. Dar despre ceea ce crede Patapievici şi ideea de asociere şi organizare, voi reveni mai jos (pct. 3.2.2), deoarece putem emite o ipoteză interesantă.

3.1.9. Vlad Alexandrescu: "Omul recent" şi vremea Duhului
URL: http://www.observatorcultural.ro/arhivaarticol.phtml?xid=149

Ceea ce scrie Vlad Alexandrescu reprezintă, de fapt, singura receptare favorabilă a Omului recent publicată în Observator cultural. Este favorabilă mai ales pentru că încearcă să înţeleagă cartea în ea însăşi, în spiritul ei. Interpretarea vine pe o linie teologică şi se situează categoric de partea analizei făcută de H.-R. Patapievici, care ar fi descris în cartea sa "aberaţiile modernităţii". Vlad Alexandrescu sesizează că de fapt în Omul recent trebuie pornit comentariul de la ideea Dumnezeului viu, în care crede autorul cărţii, pe urmele lui Pascal şi împotriva raţionalismului fundamentat de Descartes. (n22) Dar nu e chiar ca la Pascal: după Alexandrescu, Patapievici ar invoca raţiunea în cazul deosebirii duhurilor. De aici încolo, comentariul deraiază rapid într-o serie de afirmaţii stranii, cvasi-misticoide, care mai mult fac deservicii Omului recent, decât să-i servească la ceva (în afara compromiterii): H.-R. Patapievici s-ar legitima pe sine ca "om al duhului [...], justificându-se ca având diacrisis, darul deosebirii duhurilor şi pe acela de a vedea lucrarea Duhului în lume". Dacă luăm ad litteram o asemenea afirmaţie şi nu o socotim ironică, atunci lui H.-R. Patapievici ar trebui să-i recomande cineva puţină odihnă. Oare pe temeiul "darului deosebirii duhurilor", atât de util în minuţioasa activitate de studiere a vechilor dosare ale Securităţii, să fi fost dumnealui numit la CNSAS?! Întrebarea pe care mi-am pus-o la sfârşitul lecturii a fost dacă nu cumva, publicând acest articol favorabil, Observator cultural nu a dorit să compromită şi mai mult Omul recent şi pe autorul său, putând zice pe de altă parte că a expus şi "opinii pro".

3.1.10. Paul Cernat: Catedrala fundamentalismului diafan
URL: http://www.observatorcultural.ro/informatiiarticol.phtml?xid=210

Comentariul lui Paul Cernat l-am lăsat la urmă deoarece pare să se fi inspirat parţial din ceea ce a scris şi directorul publicaţiei, criticul literar I. B. Lefter. Aşadar, putem închide un cerc. Paragraful 1 - că Omul recent e greu de citit (I. B. Lefter: "stufoasă şi greoaie"); paragraful 2 - că Patapievici a fost marginalizat şi asta i-a alimentat ideile revanşarde; că e port-drapelul unei intelighenţii care a pierdut bătălia politică (idei şi cuvinte asemănătoare şi la I. B. Lefter); tot în al doilea paragraf referinţa la Ştefan Borbely; paragraful 3 - că intelighenţia reprezentată de Patapievici se extrage din anii '30 (apreciere identică în finalul articolului lui I.B. Lefter); paragraful 14 - că "se pregăteşte ceva" (teoria conspiraţiei), poate un partid (sic!), primii înscrişi pe listă fiind diverşi intelectuali umanişti "frustraţi", spiritualişti şi tradiţionalişti (ne amintim cum G. Andreescu vorbeşte de "un întreg grup"; I. B. Lefter, de "personalităţi până acum recunoscute fără probleme", dar care au ajuns în contrasens cu lumea). Observaţiile extrem de interesante sunt două: prima, că arhetipul Omului recent e într-un fragment din Zbor în bătaia săgeţii (observaţie care nu m-a convins, dar care e interesantă); a doua, că metoda lui Patapievici (nu ni se explică despre ce metodă e vorba) se inspiră din morfodinamica lui I. P. Culianu. Ambele observaţii merită reţinute, măcar pentru a fi verificate. Câteva pasaje ironizează copios Omul recent, deşi pe alocuri ironia e cam deplasată şi inacceptabilă, fiindcă se răstălmăceşte/exagerează înspre grotesc mult din ceea ce există în Omul recent (de exemplu, când se spune despre formulările cărţii: "axiome, teoreme, leme, postulate, slogane, sentinţe definitive, apodictice"). Paul Cernat pare mai degrabă dornic să ridiculizeze o carte care şi aşa a fost trecută suficient prin foc şi sabie.

3.2.1. Prima concluzie: Despre ce conspiraţie ştie Observatorul cultural şi noi nu ştim?! Ni se pregăteşte ceva. Scrie la gazetă. Trei dintre "greii" grupajului - I. B. Lefter, Gabriel Andreescu şi Paul Cernat - suţin teza conspiraţionistă conform căreia H.-R. Patapievici e "centru înaintaş", "lider informal" al unor orientări care "tind să se coaguleze ideologic", ba chiar să formeze "un partid politic", după cum sugerează Paul Cernat. Din păcate, dincolo de misterioasele sugestii cum că "s-a mirosit ceva cumva", nu ni se mai serveşte nimic, ceea ce mă face şi pe mine să exclam nemulţumit, pe urmele lui nenea Iancu: "Iar te faci chinez, nene Trahanache..."

3.2.2. A doua concluzie: Ce amănunte picante din culisele societăţii civile româneşti cunoaşte H.-R. Patapievici şi noi nu cunoaştem?! Una din problemele cele mai delicate ale Omului recent (ţinând cont de suspecta vâlvă creată, invers proporţională cu importanţa acordată chestiunii în carte) constă în distincţia pe care o face autorul între minoritarii (şi, mai general spus, militanţii, activiştii civici etc.) care organizându-se tind să devină la fel de răi ca majoritarii, şi minoritarii care nu se organizează şi, prin aceasta, se păstrează "discreţi" (consider că din aceeaşi familie de idei fac parte şi diatribele împotriva "progresiştilor" care exploatează abil toate resursele financiare imaginabile, cele împotriva feministelor, cele împotriva grupurilor etnice - v. pag. 335 - etc.). Primii devin nişte "activişti" care nu vor decât să profite financiar de pe urma acţiunii de organizare. Dincolo de abstracţiunile textului, avem aici un evident atac împotriva unei părţi importante a ideii de societate civilă şi, indirect, de organizaţie non-guvernamentală. Şi asta întrucât cei numiţi "progresişti", "minoritari" ş.a.m.d. sunt în oricare societate normală voci (atenţie: nu spun vocile!) ale societăţii civile; iar pentru atingerea ţelurilor lor, ei se grupează adeseori în organizaţii şi asociaţii proprii, pur şi simplu fiindcă fără organizare nu ar putea face nimic. Ne întrebăm: de unde şi până unde îşi dă cu părerea H.-R. Patapievici despre activităţile civice şi felul sau scopurile în care se organizează acestea? Răspundem: ori vorbeşte ca să se afle în treabă, ori a avut prilejul să vadă undeva cum se fac jocurile în aşa-zisa "societate civilă". Şi cum "undeva-ul" nu poate fi decât unul singur: în România, fiindcă H.-R. Patapievici e român, nu chinez, înseamnă că dumnealui şi-a format ideile aici. Atacul a şi produs replica promptă a doi exponenţi de frunte ai societăţii noastre civile: Gabriel Andreescu (APADOR-CH) şi Florin Buhuceanu (Accept; "Sunt incapabil să văd în aceste parteneriate speculaţii financiare pe seama trecutului de suferinţe gay şi a criminalizării majorităţii - acuze întru totul aiuritoare, nedemne de personalitatea celui angajat până mai ieri în respectarea dreptului la diferenţă."). Aparent, atacul e inept şi nici nu ar merita luat în seamă. Şi totuşi, există cel puţin un motiv pentru care acest atac nu trebuie câtuşi de puţin ridiculizat, ci luat serios în considerare. După fulminanta sa ascensiune pe piaţa literelor din urmă cu 7-8 ani, se ştie că H.-R. Patapievici a ajuns, cum-necum, să facă parte dintr-o mulţime de "comitete şi comiţii", printre care şi CNSAS. Ştiut e şi faptul că într-o vreme dumnealui s-a aflat (sau se mai află încă?!) în board-ul Open Society Foundation Romania, (n23) deci este un om care ştie totul despre ce, cum, când, sub ce condiţii şi mai ales cine este finanţat/finanţabil în mediul ONG din România. Aşa că îl putem bănui pe H.-R. Patapievici de toate răutăţile şi reacţionarismele de pe lumea asta, dar că nu ştie ce vorbeşte atunci când vorbeşte de "speculaţii financiare", "extorcare de fonduri" şi alte asemenea practici care ar păta obrazul unei anumite părţi a societăţii civile, nu. Decât dacă mergem până într-acolo încât să-i punem sub semnul întrebării buna credinţă, fireşte. Dar dacă acceptăm că H.-R. Patapievici e un om sincer, şi cum ştim şi că este cu siguranţă un om informat cu privire la practicile ONG din România, nu putem să nu exclamăm, la fel de nemulţumiţi ca mai înainte: "Trădare! Trădare! De trei ori trădare!" Da' s-o ştim şi noi... Ce ştie H.-R. Patapievici despre cum se cheltuie fondurile destinate societăţii civile în România, mai pe scurt ONG-urilor, şi nu vrea să ne spună decât în formulări sibilinice?!

3.2.3. A treia concluzie: Nici un comentator nu e interesat de miza cărţii. Cu excepţia lui Vlad Alexandrescu, fireşte: dar acesta - am arătat - din cauză că interpretează mistic, nu filozofic, mai degrabă îi creează un deserviciu lui H.-R. Patapievici, decât un serviciu. Personal, nu mă simt câtuşi de puţin confortabil ştiind că la un post-cheie al unei instituţii de stat (CNSAS) din ţara în care trăiesc are acces cineva care pretinde că ştie "să deosebească duhurile"... indiferent de ce duhuri o fi vorba! Astfel de oameni au la dispoziţie - după caz - mănăstirile sau ospiciile. În funcţiile publice, îi prefer categoric pe oamenii care nu ştiu să deosebească nici un duh. Apoi, comentariile critice pe text, atunci când nu sunt docte, la obiect şi pe deplin justificate, (n24) sunt ideologice, iar cuvântul de ordine este "reacţionar". Acest cuvânt care pe mine mă amuză enorm întrucât îmi aduce aminte de o anume piesă a lui Caragiale (vezi motto-ul), apare la Paul Cernat, Adrian Miroiu şi Gabriel Andreescu; îl putem alătura lor şi pe I. B. Lefter, câtă vreme în textul acestuia apar unele cuvinte asemănătoare ca sens, scoase din retorica de stânga, precum "antidemocratism", idei "radical-conservatoare" etc. Problema care se naşte de aici, însă, şi care ar fi trebuit pusă în evidenţă de comentatori, e următoarea: H.-R. Patapievici nu face altceva decât să gândească tare, în baza distincţiei de sorginte platonică vizibil-invizibil, cu alte cuvinte în baza credinţei sale personale în Dumnezeu. Dacă e reacţionar, atunci H.-R. Patapievici nu e reacţionar din cauza concluziilor - deoarece concluziile nu se sprijină pe aer - ci din cauza viziunii sale despre lume, care îl conduce aparent cu necesitate la acele concluzii. Este acea viziune justificată, sau nu? Dacă da, atunci Omul recent nu e deloc reacţionar. Dacă nu, atunci e pur şi simplu fals, mincinos, şi trebuie tratat ca un fals, ca o minciună, adică: demontat şi aruncat la coşul de gunoi. Etichetările ideologizate care ţin de un imaginar politic inventat imediat după Revoluţia Franceză (adică acum 223 de ani) şi pe care îl credeam mort demult, nu arată decât precaritatea disponibilităţii intelectualilor noştri de a aborda democratic câteva idei excentrice. În ceea ce priveşte orientarea politică a lui H.-R. Patapievici, părerea mea e că dumnealui e foarte apropiat de acel tip de conservatorism religios (n25) care în SUA s-a remarcat, bunăoară, prin campanii pentru introducerea teoriei creaţioniste în şcoli. Dacă în SUA asemenea conservatori au dreptul să se manifeste public, nu văd de ce nu ar avea şi în România. (n26)

3.2.4. Concluzia concluziilor intermediare I, unde ajungem la climaxul hermeneuticii suspiciunii. În spatele aşa-zisului comentariu de natură culturală par a se ascunde, aşadar, raţiuni de natură socială. Spectacolul, dezolant, se prezintă astfel: un autor care zice că ştie totul despre progresişti, feministe, homosexuali etc., vituperând împotriva lor, dar fără să ne dea măcar o probă în sprijinul afirmaţiilor sale. "Probă" ar însemna, fireşte, nume concrete, fapte. Dacă homosexualii au cartel, atunci au cartel şi în România?! Dacă feministele sunt asemenea lui Lenin, atunci şi feministele noastre vor fi fiind naturi totalitare?! De la pagina 319, se înţelege sau nu că venerabilul domn G. Andreescu (y compris, în fond, întreg APADOR-CH!) "exploatează abil" resurse financiare greu imaginabile?! Iar dacă da, există dovezi?! Care sindicalişti români au încălcat legea fără a fi aduşi în faţa justiţiei? (v. pag. 298) Şi tot aşa. E nevoie de fapte, nu de vorbe. Nume, nu şopârle. Dacă nu, minima decenţă ne impune să tăcem asupra lucrurilor de care nu ştim nimic, dar de care ne trezim vorbind aiurea - poate chiar delirând. Pe de altă parte, dincolo de baricadă, o veritabilă teorie a conspiraţiei, pe care nu o mai reiau, fiindcă mi-e lehamite. Ceva mă face să cred [maximă atenţie, iubite cetitorule, căci avem aici climaxul hermeneuticii suspiciunii:] că Omul recent nu a deranjat pentru ceea ce se spune în el, ci pentru ceea ce ar putea continua să spună. Cine formează "găştile postmoderne autohtone" şi cine naiba sunt acei "arivişti isteţi" care o iau pe scurtăturile academice (vezi p. 169n)?!!! Asta (nota de la pagina 169) e o biată "şopârlă" de felul celor care se aruncau la cozi pe timpul lui Ceauşescu. Omul recent e un op abstract, confuz; pericolul se pare că e ca nu cumva H.-R. Patapievici să devină concret şi clar în acuzele sale! Câtă vreme şi-a probat calităţile de eseist abstract pe spinarea "rrromânului verde" şi pe cele concrete de acuzator virulent pe spinările lui Iliescu, Vadim, Măgureanu ş.a.m.d - adică toată turma oilor negre ale năbădăioasei tranziţii "made in .ro", H.-R. Patapievici a fost genial, sublimissim, mirobolant, magnific, hyper-finissim etc. Dar iată că acum e pe cale să îşi îndrepte tirul în alte zone, zone pe care le cunoaşte foarte bine fiindcă le frecventează (de altfel, trei dintre cei prezenţi în Observator cultural, au simţit nevoia să spună chiar în articolele lor că se cunosc cu H.-R. Patapievici), zonele cu "oameni subţiri" (eventual care iau premii de excelenţă în cultură?...) şi cultură "recentă", "la zi", zonele "apărătorilor democraţiei", pe cât de mediatizate în ochii, pe atât de întunecoase în mintea marelui public. Atunci s-ar produce cu adevărat o catastrofă, deoarece H.-R. Patapievici vine din interior, are autoritate morală şi are credibilitate, nu ar fi un oarece Alcibiade lătrând turbat din curtea de peste drum. Hermeneutica suspiciunii ne face să citim astfel angoasa observatorilor speriaţi de posibilul impact al cărţii: "Ei drăcie, dacă ar fi un necunoscut, H.-R. Patapievici ar rămâne un oarecare, fără impact. [...] În cazul unui autor obscur, n-ar fi decât încă un titlu adăugat pe o listă de ciudăţenii anacronice. [...] Însă e H.-R. Patapievici, una dintre vedetele intelectuale ale perioadei pe care o traversăm. În consecinţă, are autoritate morală şi credibilitate, venind în trena popularităţii deja câştigate. I se cuvine - de aceea - toată atenţia, ceea ce înseamnă că e bine să-i închidem gura făcându-l radical-conservator, antidemocrat, "fundamentalist"". Poate că de aceea, receptarea Omului recent în Observator cultural nu a fost cu nimic mai bună decât Omul recent însuşi. Tehnica folosită e aceeaşi, doar că întoarsă pe dos. De după pâcla unei frazeologii bombastice garnisită cu niscaiva "idei fine" (atât de fine încât devin la un moment dat insesizabile) H.-R. Patapievici aruncă şopârle (nu le pot spune altfel, câtă vreme singurul nume de "activist" aruncat în carte e cel al lui Gabriel Andreescu, în rest discuţia păstrându-se în sfera abstracţiunilor) împotriva activiştilor civici, postmodernilor, "progresiştilor" etc.; la rândul său, e acuzat voalat de conspiraţii peste conspiraţii - totul mascat după o pâclă la fel de densă de comentarii "docte", "obiective" etc. care de fapt escamotează însăşi... miza cărţii!!! Totul arată că mediul cultural românesc de fapt e o oală sub presiune (în genul: "Fii atent, dacă zici tu, zic şi eu!" - ce?!) care stă să explodeze în injurii şi dezvăluiri suculente. Chestiuni marginale sunt tratate ca la Judecata de Apoi, în vreme ce problemele grave pe care Omul recent chiar le pune (credinţa într-un singur Dumnezeu în epoca dumnezeilor de tot felul, de pildă), sunt ocolite (im)pudic.

4. Tahafut al-Tahafut, varianta .ro

Mă voi ocupa în continuare de unele reacţii la reacţiile din Observator cultural, mai precis de cele din România literară şi 22. De data aceasta comentariile mele (cu excepţia câtorva) vor fi extrem de sumare, deoarece toate aceste reacţii au un punct comun: deşi sunt scrise ca reacţie la ceea ce a apărut în Observator cultural, ele au prea puţin legătură cu... Omul recent.

4.1.1. Alex Ştefănescu: Poliţie culturală, în România literară nr. 7/2002
URL: http://www.romlit.ro/www/texte02s/rl07/act.htm

Despre reacţia lui Alex. Ştefănescu am pomenit la început. Din păcate, prea multe de zis în plus nu ar mai fi, deoarece dumnealui nu vrea să apere cartea, ci omul, autorul, asupra căruia se exprimă ditirambic şi omagios, în maniera binecunoscută şi dizgraţioasă. (28) "H.-R. Patapievici, inteligenţă strălucită apărută imediat după 1989, ca un noroc nesperat şi, mai ales, nemeritat al culturii române, care prin instituţiile ei de azi încurajează sistematic mediocritatea, s-a afirmat rapid şi spectaculos, reuşind să devină în numai câţiva ani o vedetă a lumii intelectuale. [...] H.-R. Patapievici are o vastă cultură filosofică, ştiinţifică şi literară, pe care a început să şi-o facă încă din timpul comunismului cu o încredere absurdă în viitor, încredere care până la urmă s-a dovedit mai realistă decât scepticismul altora. Etc. Etc. Etc." Domnul Alex. Ştefănescu zice de Ion Bogdan Lefter şi Gabriel Andreescu că fac "poliţie culturală" la 12 ani şi 2 luni de la Revoluţie, dar dânsul nu a auzit că tot la 12 ani şi 2 luni de la Revoluţie nu mai există cultul personalităţii?! Valoarea articolului domnului Alex. Ştefănescu stă doar în faptul că pune la punct mentalitatea retardată a câtorva din replicile date Omului recent în Observator cultural. Ceea ce e important, însă: cartea nu e apărată deloc şi nu se produce nici un argument în favoarea ei. Mai mult, în unicul pasaj în care rezumă extrem de sumar cartea (probabil pe baza fragmentului de pe copertă), criticul literar reproduce absolut necritic fraza aiuritoare cu "oamenii de azi, cei mai bine hrăniţi etc." şi zice că avem de-a face cu o carte care "supune unei judecăţi critice idealul umanist de azi, care presupune bunăstare pentru toţi, prin redistribuirea forţată a ceea ce creează oamenii de valoare, situare exclusiv în prezent, amnezie interesată şi asigurarea confortului sufletesc prin reprimarea sensibilităţii." Despre cât de "actuale" sunt ideile lui Patapievici despre bunăstare şi redistribuire, am avut deja prilejul să vorbim. Omul recent rămâne în continuare lipsit de apărare. Nu putem să ignorăm faptul că, sub valul (repet: dizgraţios) de aprecieri encomiastice şi omagii bombastice aduse lui H.-R. Patapievici, Alex. Ştefănescu de fapt nu produce nici un argument valid în favoarea cărţii şi a ideilor ei.

4.1.2. Livius Ciocârlie: Măsura lucrurilor în R.l. nr. 9/2002
URL: http://www.romlit.ro/www/texte02s/rl09/mas.htm

Livius Ciocârlie recenzează câteva din replicile Observatorului, le recunoaşte coerenţa adversarilor Omului recent, apoi rezumă pe scurt poziţia lui H.-R. Patapievici faţă de modernitate şi tema corectitudinii politice, iar la final îl laudă pe H.-R. Patapievici fiindcă a refuzat să publice înainte de 1989 (?!) - atitudine care a făcut din el un om liber şi care azi spune ceea ce gândeşte.

Petru Cimpoieşu îi pune la punct în special pe I. B. Lefter şi G. Andreescu, deşi e destul de sarcastic şi cu Adrian Miroiu. Se declară de acord cu teza lui Patapievici potrivit căreia "libertatea şi egalitatea conţin un principiu al nelimitării" (în sensul că de la revendicări îndreptăţite, se poate trece la altele neîndreptăţite). Apoi urmează critica non-violentă a câtorva din tezele Omului recent. Per ansamblu avem de-a face cu o critică benignă a Omului recent, ca şi cum România literară ar fi vrut să ne spună la gazeta de perete: "Aşa da!"

4.1.4. Interviul cu Andrei Pleşu în R.l. nr. 9/2002
URL: http://www.romlit.ro/www/texte02s/rl09/rec.htm

Inteviul mi s-a părut că a fost luat unui om grăbit. Un om care ar avea multe de spus în apărarea Omului recent, dar pe care-l aşteaptă alte treburi, mai importante. Altfel, e o apărare atât a lui H.-R. Patapievici (om de o "extraordinară autenticitate") cât şi a mizei principale a cărţii sale: credinţa în Dumnezeu ("o problemă care face să cadă turnuri foarte înalte"...). Personal, nu pot decât să sper că în viitorul apropiat vom avea prilejul să şi citim un text despre Omul recent semnat de Andrei Pleşu, nu doar acest interviu despre care nu am înţeles prea bine dacă a fost luat prin telefon, pe stradă, într-un birou sau în cine ştie ce cafenea...

Bogdan Pascu e de părere că Patapievici "nu respinge modernitatea, ci doar îi semnalează incompletitudinea." şi aşază Omul recent în orizontul filozofiei religiei. După care abordează critic câteva din replicile Observatorului, fiind de părere că interpretările aduse Omului recent sunt trunchiate.

4.1.6. Virgil Nemoianu: Câştig şi pierdere în R.l nr. 9/2002
URL: http://www.romlit.ro/www/texte02s/rl09/cis.htm

Aici, Omul recent este aşezat în genul criticii contemporaneităţii (în numărul trecut am discutat şi noi despre Ignacio Ramonet) şi ni se propune o lectură personală a cărţii lui H.-R. Patapievici, ca intenţie de reluare a premiselor fondatoare ale modernităţii, abandonate pe parcurs. Asta înseamnă că Virgil Nemoianu se declară de acord cu ideea generală a cărţii, dar evită să intre în detaliile incriminate în Observator cultural.

4.1.7. Bogdan Tătaru-Cazaban: A fi modern ca exerciţiu spiritual în R.l nr. 9/2002
URL: http://www.romlit.ro/www/texte02s/rl09/mod.htm

După Bogdan Tătaru-Cazaban calitatea cărţii lui Patapievici constă în "punerea în balanţă" a lumii vrăjite cu cea dezvrăjită, altfel zis lumea tradiţională cu cea lipsită de Dumnezeu. De aici, caracteristica Omului recent: "o privire teologică asupra istoriei şi a temporalităţii făpturii umane". Eu nu aş numi-o teologică - un teolog nu ar fi făcut greşeala de a face teologie creştină în absenţa diavolului - , ci religios-filozofică.

România literară a vrut probabil să arate cum ar fi trebuit făcută o adevărată receptare a Omului recent. Nu lipsesc luările de poziţie critice (P. Cimpoieşu). Din păcate, substanţa multora din acuzele aduse în Observator cultural este ocolită, deşi articolele din Observator cultural sunt mult mai mult discutate decât Omul recent însuşi. Până la urmă, are, sau nu, H.-R. Patapievici lacune bibliografice pe unele teme pe care le aduce în discuţie (stângismul, postmodernitatea, Rawls etc.)? Este, sau nu este, tolerabil într-o societate civilizată cineva care zice de homosexuali că au "cartel sindicalizat", sau de activiştii sociali precum G. Andreescu că de fapt îşi stigmatizează adversarii? Etc. etc. etc. Grupajul din Observator cultural aduce totuşi nişte acuze evidente, legate de lucruri scrise în Omul recent, şi mă tem că apărarea caldă, tovărăşească, organizată într-o atmosferă de aleasă sinceritate şi de înalt entuziasm fierbinte al oamenilor muncii din România literară, eşuează. Dacă "greşeala" Observatorului a fost să pună în evidenţă fel de fel de detalii, ignorând discutarea ideii de ansamblu a Omului recent, greşeala comentatorilor din România literară e de a insista prea mult pe ansamblu, făcându-se că nu văd detaliile.

4.3.1. Gabriela Adameşteanu: Democraţie cu biciul (editorial) în 22 nr. 10/2002

Gabriela Adameşteanu critică şi ea grupajul din OC pe urmele lui Alex. Ştefănescu: este incriminată expresia "o carte cu probleme". Democraţia nu se poate construi "cu biciul" şi cu "insinuări". Autoarea sugerează formarea a doi poli culturali diferiţi (dar nu ni se spune în interiorul cărui grup cultural se vor forma aceşti poli) şi apoi lansează o ipoteză hilară cu privire la grupajul din OC, care ar fi o greşeală din cauza vârstei foarte tinere a publicaţiei! Asta înseamnă că, în logica editorialistei, dacă OC are strict doi anişori (şi doi dinţi în faţă) şi mai poartă încă pempărşi, atunci şi domnii I.B. Lefter, G. Andreescu, A. Miroiu ş.a.m.d. vor fi având doi anişori şi doi dinţişori.

Textul e anunţat pe copertă la pagina 5, dar în realitate ocupă ambele pagini 12-13. Această imperfecţiune ne spune câte ceva despre "febrilitatea" cu care a început să se lucreze prin redacţii la tahafut al-tahafut. Din păcate, textul lui Andrei Cornea nu este propriu-zis o apărare a Omului recent, ci o reluare a unora din ideile Turnirului khazar, în vederea schiţării unei posibile respingeri a relativismului postmodern.

Acest text mi se pare cu adevărat singurul care reflectă în mod corect miza Omului recent. De altfel, Traian Ungureanu este singurul autor care nu se sfieşte să enunţe pe alocuri propoziţii tranşante, în spiritul celor din Omul recent: "Religia postmodernismului, cultele reunite ale eco-bio-multiculturalismului, în numele cărora a fost declanşată campania, sunt biologii dogmatice care tind să elimine orice organism diferit." - ceea ce arată simpatia sa pentru carte (care reiese din plin, de altfel, din secţiunea intitulată Obiecţii recente, obiecţii grăbite). În secţiunea Mecanismul democratic - mod de întrebuinţare, este apărată fără rezerve ideea discutării critice a democraţiei: "Este, prin urmare, nazismul acceptabil, pentru că a reuşit să erupă din urna de vot? Şi este cu ceva mai bun bolşevismul, pentru că a pretins fără încetare că reprezintă voinţa maselor? Nu. Însă, exact în momentul în care reamintesc alegătorilor aceste lucruri, politicienii, mijloacele de informare în masă şi politologii zilelor noastre sunt pe punctul de a transforma democraţia într-un fetiş, abătând-o de la funcţia ei fundamentală. Această aplecare spre sacralizarea festivă a democraţiei e încă una din consecinţele filozofiei (post)moderne care a aruncat la coş ierarhiile valorice." Tocmai pentru că nu mai are valori stabile şi un adevăr imuabil, zice T. Ungureanu, "omul recent e nepregătit să facă faţă asaltului antidemocratic strecurat în maşinăria democraţiei electorale." Pentru a scăpa de "masificarea tot mai apăsătoare a (post)modernităţii", H.-R. Patapievici propune ca soluţie "cucerirea gândirii, afirmarea netă a existenţei lucrurilor care nu se văd".

4.3.4 Alina Mungiu-Pippidi: Cultura politică a elitei intelectuale româneşti (V), în 22 nr. 11/2002.

După Alina Mungiu-Pippidi, scandalul izbucnit în jurul Omului recent este o "luptă pentru status între grupuri de status". Adică: nişte oameni "obscuri", de "mâna a doua", au declanşat "o luptă deschisă" în urma căreia au ambiţia de a câştiga pentru ei înşişi o poziţie de mâna întâi care să le permită dominarea scenei culturale româneşti. Ar fi vorba de un proces mai amplu, îndreptat împotriva a ceea ce unii au impresia că e un supragrup de status în cultura română - grupul "Păltiniş", care l-a şi impus pe scena culturală pe H.-R. Patapievici. Explicaţia, în forma aceasta, mi se pare totuşi minimizantă şi suferind de un nedisimulat complex de superioritate. Să nu vadă Alina Mungiu-Pippidi că printre "obscuri" se află oameni ca I. B. Lefter şi Adrian Miroiu? Sorin Matei, care e pus în capul seriei atacurilor, este gratulat cu titlul de "tânăr jurnalist", ceea ce e totuna ca şi cum ai zice: "ţâcă ăla". "Ţâcă ăla" şi-a dat doctoratul în SUA, iar textul vizat nu e nicidecum unul jurnalistic, ci unul care propune o coerentă construcţie conceptuală. La fel de superior este tratată şi o afirmaţie a clujenilor de la Echinox privitoare la H.-R. Patapievici şi "triunghiul financiar Dilema, 22, Humanitas." ("Colegii noştri clujeni şi-au pierdut minţile, dacă îşi închipuie...")

Revenind: oamenii "obscuri" vor să dărâme ierarhiile. De aici rezultă caracterul instrumental al dezbaterii, care reflectă, mai pe româneşte spus, dorinţa de parvenire a unora. Personal, exceptând complexul de superioritate pe care l-am respins mai sus, mă simt confortabil cu această interpretare, deoarece Alina Mungiu-Pippidi nu face altceva, în fond, decât o altfel de hermeneutică a suspiciunii. Nici ea nu e mulţumită cu ceea ce se vede la suprafaţa scandalului. Ceea ce înseamnă că prezentul text nu e atât de absurd în propunerea sa, pe cât pare la prima vedere.

4.4. Concluzii intermediare III: de ce a stat 22 în expectativă?!

Am impresia că redacţia 22-ului a fost luată un pic prin surprindere. Adică, obişnuită fiind toată lumea să audă numai aprecieri encomiastice la adresa lui H.-R. Patapievici, grupajul din Observator cultural a venit ca un duş rece. Spre deosebire de România literară, care a luat atitudine imediat prin Alex. Ştefănescu, 22 se pare că "a avut puţintică răbdare" ca să vadă ce mai zic şi alţii. Asta mă face să cred că, la o adică, dacă lumea s-ar fi dat cu Observatorul, n-ar fi fost nici o problemă. La început a publicat trei pagini de extrase din alte gazete, sub titlul evaziv de 10 pentru o carte. Apoi a publicat editorialul Gabrielei Adameşteanu, care nu zice nici da nici ba despre ideile din carte, şi articolul lui Andrei Cornea, care e de fapt o eludare elegantă a discuţiei, câtă vreme autorul nu discută Omul recent, ci Turnirul khazar. Abia în numărul din 12-18 martie, deci la o lună de la declanşarea "crizei", când a devenit clar pentru toată lumea că Observatorul cultural va fi încetul cu încetul tras pe roată, fiert şi în cele din urmă devorat ritualic, 22 a luat în fine o poziţie categorică, prin articolul lui Traian Ungureanu. Târzior, târzior...

Care va să zică, Observatorul cultural a publicat, în două numere succesive, un atac destul de violent la adresa ultimei cărţi semnate de H.-R. Patapievici: Omul recent. A provocat un mic 11 septembrie al mediului nostru cultural. Turnurile s-au prăbuşit şi Manhattan-ul e inundat de praf. Acum toată lumea vede în I. B. Lefter un soi de Bin Laden, în G. Andreescu un soi de mullah Omar, iar în Observatorul cultural - Afghanistanul nostru cel de toate zilele, care trebuie bombardat cu furie şi în care fecioarele deznădăjduite trebuie ajutate să-şi dea jos de pe chipuri oribilele burqa.

După ce am citit şi noi ce scrie la gazetă, ne-am pus două întrebări: 1) Despre ce conspiraţie ştie Observatorul cultural şi noi nu ştim?!, şi 2) Ce amănunte picante din culisele societăţii civile româneşti cunoaşte H.-R. Patapievici şi noi nu cunoaştem?!

De cealaltă parte - a apărătorilor - lumea pare a ignora detaliile din Omul recent în virtutea faptului că avem de-a face cu o construcţie teoretică măreaţă, care trebuie judecată în ansamblul ei etc. "Observatorul trunchiază mesajul cărţii!" - e deviza apărătorilor. E drept, în felul acesta apărarea devine mai lesnicioasă, deoarece se pot evita "luptele corp la corp": argumentele tehnice (de multe ori irefutabile) aduse de Adrian Miroiu, Liviu Andreescu sau Dan J. Ungureanu, dar şi cele civic-ideologice aduse de I. B. Lefter, Florin Buhuceanu sau George Bălan. E ca şi cum apărătorii s-ar afla într-o cetate şi refuză să se dea jos de acolo, luptând numai de la creneluri, pretinzând că numai aşa au o viziune mai de ansamblu a câmpului de luptă.

Dar ignorând detaliile, lansându-se în discutarea "corectă" a Omului recent, adică discutarea de ansamblu, din perspectivă olimpiană - ei ignoră şi întrebările noastre. Probabil că niscaiva praf ridicat la "11 septembrie" a intrat şi-n ochii dumnealor olimpieni, oricât de sus vor fi dorit să se cocoaţe întru înţelegerea aprofundată a Omului recent. H.-R. Patapievici vorbeşte totuşi de nişte "arivişti" postmoderni, nişte "activişti" civici cam imorali şi tot aşa - care sunt, cu toţii, nişte oameni recenţi prin excelenţă. Iar oamenii - eu aşa ştiu - sunt un acela şi un acela şi un acela - au un nume, au un chip, au un buletin de identitate...

Aşa că, după cum s-a pornit "apărarea", e greu de crezut că vom afla vreodată răspunsurile întrebărilor de mai sus. Putem vedea că oala fierbe, e sub presiune, dar se suflă din toţi bojocii ca să se stingă focul. Personal, nici nu mă aştept la altceva: păi într-o ţară în care avem corupţie fără corupţi, fotbal milionar fără campionat mondial şi creştere economică de 5% cu copii care mor scormonind prin gunoaie, oare nu ar fi straniu, ba chiar dezamăgitor, ca viteazul şi altminteri degrabă vărsătoriul de sânge intelectual român să ne ofere altceva decât un Omul recent fără oameni recenţi?!

Şi tu, Românie, nu zbori oare ca o înflăcărată căruţă, pe care nimeni n-ar putea-o întrece?! Drumul are gropi sub tine, podurile scârţâie, totul rămâne în urmă şi nimic nu te întrece. Trecătorul se opreşte, uluit de această dumnezeiască minune. Să fi căzut oare trăznetul din cer? Ce înseamnă această goană nebună, care te înspăimântă? Ce tainică putere se ascunde în aceste gloabe, gloabe cum nu s-au mai văzut încă pe lume? Oh, lipiţani, minunaţi slăbănogi lipiţani româneşti, ce vârtejuri năpraznice de vânt se încurcă în coamele voastre? S-ar spune că scheletul vostru e numai ochi şi urechi. Auzind deasupra capetelor lor cântecul cu care sunt deprinşi, şi-au umflat - cu toţii deodată - piepturile lor coclite şi, abia atingând pământul cu burta, iată-i aidoma unor săgeţi căzute din arc. Aşa zboară România, sub inspiraţia deosebirii duhurilor... Încotro te avânţi? Răspunde.

Nici un răspuns.

Note:

1) Pur şi simplu consider că în spaţiul cultural românesc se manifestă eseişti infinit mai interesanţi şi mai profunzi decât H.-R. Patapievici - cum ar fi, de pildă, profesorul Afloroaei, de la Iaşi, care a publicat după 1990 cel puţin două cărţi (pe care le ştiu eu) - Lumea ca reprezentare a celuilalt şi mai ales Cum e posibilă filozofia în Estul Europei - care într-un spaţiu cultural sănătos ar fi beneficiat de o receptare mult mai bogată decât cea de care au avut parte. Sau, la dreapta - fiindcă Patapievici e, categoric, un om de dreapta - Răzvan Codrescu (Spiritul dreptei, Exerciţii de "reacţionarism"), care reuşeşte în mod exemplar să nu deraieze în extreme şi stridenţe, rămânând totuşi consecvent de dreapta (şi reuşind să pună în discuţie teme "sensibile"). Sau, strict în domeniul politicii, Andrei Stoiciu care cu a sa carte intitulată Énigmes de la seduction politique a dat o excelentă (şi riguroasă) abordare, din perspectiva studierii elitelor, a regimurilor care s-au succedat la guvernare în perioada 1990-1999. (înapoi)

2) Să mai amintim atitudinea revistei Cuvântul, care a premiat imediat după apariţie cartea?! Ea nu poate fi luată în serios, ba mai mult, e descalificantă pentru revista respectivă, care s-a grăbit să fie prima publicaţie care să tămâieze o carte ce avea să se dovedească, totuşi, destul de dubioasă. Cuvântul a dovedit lipsă de discernământ critic şi atitudinea sa mai aruncă o pată asupra felului în care se fac jocurile în presa noastră culturală de hârtie, dominată de linguşeli, servilisme şi vasalităţi ipocrite. (înapoi)

3) Postmodernismul românesc, în Respiro nr. 2. Republicat într-o formă uşor modificată în Adevăr şi democraţie. Frânturi din filozofia domesticirii. Bucureşti: Paideia, 2001, pp. 127-135. (înapoi)

6) Vezi Fr. Nietzsche: La Volonté de Puissance, traduit par Henri Albert, Librairie Générale Française: Paris, 1991, p. 31. Citatul complet în franceză: "Voici venir une contradiction entre le monde que nous vénérons et le monde que nous vivons, que nous sommes. Il nous reste, soit à supprimer notre vénération, soit à nous supprimer nous-mêmes. Le second cas est le nihilisme." (înapoi)

7) Fac trimitere doar la Robert Jay Lifton: The Protean Style. În Walter T. Anderson (ed.): The Fontana Postmodernism Reader, Fontana Press 1995. Dar comparaţia cu Proteu apare la un moment dat şi la Mircea Cărtărescu, în a sa teză despre Postmodernismul românesc. (înapoi)

8) Pentru Hayek, vezi recentul volum apărut la Iaşi: Adrian-Paul Iliescu (ed.): Filozofia socială a lui F.A. Hayek. Polirom: Iaşi, 2001, în special Dreptatea socială ca atavism. (înapoi)

9) Vezi Anthony Giddens: A treia cale. Renaşterea social-democraţiei, cuvânt înainte de Dan Pavel, traducere de Cătălin Constantinescu, Iaşi: Polirom 2001, precum şi Anthony Giddens: A treia cale şi criticii ei, traducere de Cătălin Constantinescu, Iaşi: Polirom 2001. De asemenea, şi Tony Blair, Gerhard Schröder: Europe: The Third Way - die Neue Mitte. (înapoi)

10) Cititorului interesat de o informare rapidă pe problema statului bunăstării (welfare state, sau stat asistenţial - în nici un caz "statul-providenţă", cum eronat se exprimă H.-R. Patapievici) îi fac trimitere la: Norman Barry: Bunăstarea (colecţia "Concepte în ştiinţele sociale"), traducere şi introducere de Sorin Ioniţă, Bucureşti: Du Style, 1998 şi Francis Démier: Istoria politicilor sociale (colecţia "Memo"), traducere de Camelia Secăreanu, Iaşi: Institutul European, 1998, pe care se bazează şi consideraţiile mele. Ultima - Francis Démier - e o cărticică de 80 de păginuţe, special scrisă (ca, de alfel, întreaga colecţie "Memo") pentru ca efortul lecturii să nu îi obosească prea tare pe "oamenii recenţi"... Dar tot despre welfare state ne mai putem informa parţial şi din Giddens, amintit în nota anterioară. (înapoi)

12) Idee reluată şi la pag. 136: "Câţi dintre noi, astăzi - bine hrăniţi cum suntem, cu turismul la zi, ignoranţi în toate cele, buni doar la consum, şi inapţi să concepem ţeluri mai înalte decât creşterea venitului şi adorarea PIB-ului [...]" Şi atunci, dacă oamenii de azi sunt aşa de bine hrăniţi, cum se mai explică teama lui H.-R. Patapievici de redistribuire şi de ideea justiţiei sociale, pomenită înainte?!!! Dacă toată lumea o duce aşa de bine... (înapoi)

13) Vezi http://www.unabombertrial.com pentru cazul Unabomber şi link către Manifest. O mulţime de cauze comune îi uneşte pe H.-R. Patapievici şi Unabomber: anti-stângismul, dispreţuirea multiculturalismului, dispreţul faţă de political correctness, împotrivirea la relativism, critica scientismului specializat şi tehnicizat, suspectarea stângiştilor că nu sunt sinceri în convingerile lor ş.a.m.d. Totuşi, să nu se înţeleagă cumva că vreau să-l transform pe H.-R. Patapievici într-un Unabomber local: există şi o mulţime de lucruri care-i despart (pe lângă, bineînţeles, maniera de acţiune politică, evident diferită). Unabomber e anti-conservator (vezi frg. 50), pe când Patapievici e conservator, Unabomber e revoluţionar, Patapievici anti-revoluţionar etc. (înapoi)

15) Datorez Pedagogiei oprimaţilor a lui Paulo Freire felul în care înţeleg raporturile dintre discurs, elită şi domesticire. Nu am pretenţia să spun că rândurile care urmează sunt originale 100%. Pentru o informare asupra lui Paulo Freire, vezi articolul meu: Paulo Freire - Scurtă introducere în electr@ nr. 3/2000, sau Adevăr şi democraţie: Frânturi din filozofia domesticirii, pp. 7-13. (înapoi)

17) Reciproca este perfect valabilă. Păstrarea într-un discurs strict "românesc" (naţionalist extremist, cu alte cuvinte) nu este mai puţin domesticitoare şi opresivă, deoarece presupune ca valorile spaţiului public românesc să rămână complet rupte de realitatea universală. Faţă de valorile "româneşti", singurele pe care le adulează, şi impunerea lor în spaţiul public românesc, naţionalistul este şi el asemenea măgarului lui Nietzsche. Cei care au de suferit, şi într-un caz şi în celălalt, sunt oamenii simpli, care nu au acces la discurs şi la posibilitatea transformării lui, dar pe spinarea cărora discursurile propagandistice se aplică, perturbându-le viaţa; cei care, dimpotrivă, prosperă, sunt elitele care îşi fac datoria/meseria propagandistică. (înapoi)

18) În sensul pe care îl dă Wittgenstein în Tractatus logico-philosophicus: "6.522 Există fără îndoială inexprimabil. Acesta se arată, el este elementul mistic." Cf. traducerea lui Alexandru Surdu. (înapoi)

19) Iată ce spune un filozof (Peter Singer) care militează pentru "eliberarea animalelor": "Cu siguranţă că Bentham avea dreptate. Dacă o fiinţă suferă, atunci nu poate exista nici o justificare morală a refuzului de a-i lua în considerare suferinţa şi de a o socoti în fapt egală cu suferinţele asemănătoare ale oricărei alte fiinţe (dacă în genere se pot face astfel de comparaţii aproximative)." În: Adrian Miroiu (ed.): Etica aplicată, Bucureşti: Alternative, p. 146 (Eliberarea animalelor) În acelaşi volum, încă un text despre drepturile animalelor: T. Regan: Drepturile animalelor, şi unul despre etica mediului: E. Sober: Etica mediului. (înapoi)

20) "Nur noch ein Gott kann uns retten." - Ultimul interviu. În: Martin Heidegger: Fiinţă şi timp, Jurnalul Literar, 1994, pp. 241-257. (înapoi)

23) Conform Youth Funding in Europe: A Directory of Foundation and Corporate Support for Youth Programmes, Bruxelles: European Foundation Center, p. 141. (înapoi)

24) Aşa cum eu însumi cred că am arătat mai sus că textul Omului recent are, într-adevăr, nenumărate hibe. Să nu uităm însă ceea ce am scris la 2.2.2. (înapoi)

25) Pentru o descriere sumară a programului politic al Dreptei Religioase, vezi Terence Ball şi Richard Dagger: Ideologii politice şi idealul democratic. Iaşi: Polirom, 2000, pp.121. (înapoi)

26) Ca un argument în plus pentru ceea ce spun aici, a se vedea şi recentul articol Credinţa, vs. jungla politică din ziarul România liberă nr. 3639/2002 de luni, 11 martie. Articolul este despre preşedintele SUA, George W. Bush, şi ni se spune că dumnealui e foarte prieten cu dreapta religioasă şi creştin practicant - atât de practicant, încât pare să confunde specificul laic al funcţiei pe care o ocupă. Oare poporul american, care şi l-a ales pe George W. Bush preşedinte, o fi fiind şi el "antidemocrat" şi "reacţionar"?! (înapoi)

27) În opinia mea, contra-manifestaţia României literare ţine de o bună tradiţie românească, ilustrată printre alţii de Ceauşescu pe 21 decembrie 1989 şi de cuplul Ion Iliescu - Petre Roman pe 30-31 ianuarie 1990 (când cu „sula-n coaste” şi „noi muncim, nu gândim”). (înapoi)