Bogdan Mureşanu

CUM A PĂRĂSIT DUMNEZEU ÎN GRABĂ CORTUL LUI DON ALFONSO

Adeseori revelaţiile au “păcătuit” prin imprecizia lor sau prin imposibilitatea de a le impartasi, ca şi cum ar fi fost făcute în nume personal de o Divinitate aflată în afara cadrului oficial. Parcă niciodată nu s-a dezvăluit mai întreg Dumnezeu decât atunci cand s-a aratat ereticilor, poate dintr-o ironică încântare de a sfarama marginile prea stramte ale dogmei. Unele dintre aceste epifanii sunt atât de incifrate, elaborate într-un limbaj prea complicat, încât sunt imposibil de împărtăşit. în Corinteni 2(11,12) Sfântul Pavel incearcă să dezvăluie propria sa răpire până în cel de-al treilea cer, în faţa unor discipoli care-l ascultau probabil tremurând de nerăbdare să afle, dintr-o “sursă sfântă” pe deplin autorizată, vedeniile şi descoperirile calătoriei sale. însă tot ce poate Sfântul Pavel să dezvaluie din revelaţia trăita este că a auzit cuvinte care nu se pot spune şi “pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească”. Unii gânditori au considerat ca prima condiţie a unei revelaţii veritabile este imposibilitatea de a fi transmisă, iar pe acestia ii numim in general agnostici.

Cel mai adesea însă revelaţiile “au păcătuit” prin sublima lor absenţă, totală eclipsă a aurei sfinte. Toate personajele din romanele lui Dosteievski, suspendate între crimă şi nebunie dau mărturie că cea mai mică revelaţie le-ar îndrepta spre sfinţenie: este atâta nevoie de mântuire în toate sacrilegiile şi infamiile săvârşite de ele şi totuşi revelaţia salvatoare le e refuzată. Profeţia e un semn pentru cei credincioşi se spune în Biblie, desi, alături de revelaţii, ar trebui să fie o chemare pentru cei ce nu cred încă.

Ar fi interesant de scris o istorie a revelaţiilor din toate religiile şi de văzut cum a evoluat limbajul lor, iar dacă s-ar scrie o astfel de “Istorie a Revelaţiilor”, s-ar vedea cum oamenii şi Dumnezeu au făcut eforturi să se înţeleagă. Deşi pare bizar, câteodată oamenii au luat-o înaintea Divinitatii, explorând un Zeu temător, mereu gata să se retragă din calea insistentelor căutări. Alteori, deşi ”Cel ce nu doarme niciodată” s-a dovedit extrem de indatoritor revelându-se în deplină splendoare, muritorul care beneficia de celestul spectacol nu se arăta deloc impresionat.

în istoria numită mai sus, cele mai des pomenite rubrici ar fi războaiele, plăgile, bolile care în general au au rămas aceleaşi mijloace prin care Dumnezeu aminteşte oamenilor că există, în ciuda evidentei lor demodări. Mai pe la începuturi, un nor de fum alb şi o lumină strălucitoare aveau efecte garantate, iar palmele în care apăreau urmele unor piroane şi o voce gravă prevestind nenorociri sau binecuvântări aveau un impact atât de puternic încât, nu de puţine ori, cei cărora aceste mesaje le erau adresate, atât brutal, sfârşeau cu minţile tulburate. De-a lungul timpurilor, instituţia revelaţiei a început să se specializeze ierarhic în funcţie de importanţa evenimentului: îngerii făceau pe intermediarii iar Dumnezeu se înfăţişa numai capetelor încoronate, blagoslovindu-le cu darurile vindecării scrofulelor, gutei sau altor betesuguri.

Istoria aceasta ar trebui să includă o dată specială, un adevarat punct de cotitura: 24 iulie 1139, zi in care maurii sunt asediaţi în Lisabona de oastea viitorului rege al Portugaliei, Don Alfonso Henriques. Sunt ultimele ore ale acestei zile lungi, în ajunul bătăliei pe care Don Alfonso este convins că o poartă în numele lui Dumnezeu. Viitorul rege lusitan inghenunchează în cort şi-i cere Domnului putere şi convingere pentru oşteni. Murmură rugăciunea mecanic, căci are atâta credinţă în Dumnezeu încât nu are nevoie de vreo dovadă că există şi îl sprijină. Dacă am scrie o rubrică de dicţionar cu deplină acurateţe ar trebui pomenite etapele următoare în care apar primii mesageri ai divinitatii, însă noi îl introducem direct pe Dumnezeu în cortul lui Don Alfonso, aproape adormit în plin ev mediu la picioarele Lisabonei asediate.

Domnul este înconjurat de o ceată de preafrumoşi tineri îmbrăcaţi în alb care îngână îngereşte un viitor cânt gregorian, fireşte folosind şi artificiul, de mare succes pe lângă capetele încoronate, al sunetelor de clopote a căror bătaie îl trezeşte în cele din urmă pe adormitul Don Alfonso, căci Domnul îşi cam pierduse răbdarea aşteptând ca sunetul cristalin al sunetelor cereşti să întreacă grosolanul sforăit cazon al regelui portughez. Puţin surprins la început, Don Alfonso şi-a revenit repede, la urma urmei în acele timpuri regii lumii aveau mereu pe masă un tacâm în plus în cazul în care Dumnezeu se hotăra să dea curs invitaţiei regale şi de multe ori refuzau să accepte revelaţiile prin intermediari angelici, iar din acest punct de vedere viitorul rege al Portugaliei era leit celorlalţi. Se aruncă la pământ şi începu să se roage Domnului spunând “la ce m-am făcut eu vrednic de acest dar? Dacă mi te-ai arătat ca să mă întăreşti în credinţă, atunci nu era necesar, căci eu te cunosc prin botez, prin credinţa părinţilor mei.”

Domnul zâmbi cu îngăduinţă, deşi uşor deconcertat de atâta simţ practic, apoi începu să-i promită un destin strălucit şi multe victorii în lupte. Don Afonso se prosternă şi mulţumi cu umilinţă, până aici s-a comportat normal, nelăsând să se întrevadă nimic din revelaţia pe care o va produce întrebarea sa în Istoria noastra. “Doamne, dacă ai venit să-mi vesteşti mie şi poporului meu o vorbă atât de strălucită, de ce să nu-l scuteşti de vieţi moarte şi de suferinţa luptei, de ce nu te arăţi Doamne necredincioşilor de mauri să-i îndrepţi către adevărata credinţă?”

Dacă am scrie un dicţionar al revelaţiilor am preciza acum că episodul de mai sus a fost redat selectiv după legendele populare, reluate de istoricii mitici portughezi şi ar trebui să-l încheiem odată cu sursele istorice, aşa însă, putem să ne închipuim că Dumnezeu a fost surprins nepregătit de atâta bun simţ în plin ev mediu şi s-a retras în grabă pentru a-şi reconsidera discursul.

Avand toata libertatea, ne mai putem inchipui că în aceeaşi seară, cu câteva ore mai devreme, Alah, înconjurat de o ceată de hurii splendide, le apăruse războinicilor mauri, promiţându-le acelaşi lucru: izbânda asupra duşmanilor. Nu stim daca si in tabara araba s-a gasit vreun glas care sa rosteasca aceeasi intrebare.

Ce este adevărat sau nu din această legendă priveşte doar proiectata noastră Istorie Universală a Revelaţiei, care va ramine nescrisa, însă întrebarea sfredelitoare rămâne: de ce mi te arati mie care cred in Tine si nu vrajmasilor necredincioasi pentru a-I indrepta pe calea cea buna? Poetul portughez Camoes a consemnat aceasta intamplare intr-un vers: “Păgânilor, păgânilor te-arată / Nu mie care-ţi ştiu puterea toată.” (Os Lusiados, cânt III, 45, 7-8).

în proiectata noastra Istorie a Revelaţiilor, episodul acesta ar însemna un punct de cotitură, căci ar fi pentru prima dată când receptorul unei revelaţii s-ar declarat nemulţumit de prestaţia divină. Trebuie să ne închipuim că odată cu maurii a fost învins şi Dumnezeu cu vechile lui trucuri de ev mediu. Câteva secole mai tărziu, cuprins de timiditate se va dezvălui doar în versurile unor poeţi sau în picturile Renascentiste, însă cu totul deghizat pe gustul timpului: odată ca o tânără nimfă alergată de un satir, altădată ca un fioros războinic maur. Doar in frescele lui Michelangelo prefera întoarcerea la vechiul Său chip, dupa cum o dovedeste anecdota cu Pontiful Sixtus, care privind pentru prima data “Facerea Lumii” pe bolta Capelei, a pus o intrebare la fel de neasteptata – cel putin pentru un Papa – “Asadar, asa arata Dumnezeu?”.