LASZLO ALEXANDRU

PAUL GOMA - 25 DE ANI DE EXIL?

(Intervenţie la simpozionul organizat în 11 decembrie 2002 la Cluj
de Asociaţia Studenţilor Români din Basarabia şi Bucovina)

Dacă aş fi organizat eu acest simpozion, aş fi adăugat un semn de întrebare după titlul care a fost stabilit. Deci "Paul Goma - 25 de ani de exil?". De ce cu semnul întrebării? Pentru că fizic vorbind, calculînd lunile şi zilele, aşa este, s-au împlinit 25 de ani de la plecarea efectivă din ţară a lui Paul Goma. Însă Goma e un exilat mult mai vechi. Goma am putea spune că este Exilatul (cu majusculă), el întruchipează prototipul sau arhetipul exilatului. Paul Goma chiar şi cînd era în România era un exilat. Şi nu este o simplă figură de stil. Goma este un exilat datorită în primul rînd apartenenţei sale. El o mărturiseşte şi într-un interviu televizat: nu a fost acceptat de societatea românească datorită apartenenţei sale, ca basarabean. Basarabenii sînt ceva deranjant, îmi pare rău că trebuie s-o spun, cu sufletul strîns, pentru că este o nedreptate ceea ce exprim eu acum. Mulţi dintre români - eu nu sînt român, sînt maghiar, deci îmi pot permite să-i critic pe români în acest aspect - mulţi români îi privesc pe basarabeni ca pe nişte rude sărace. Care parcă vin să le stea pe cap şi să le ceară pomană. Ştiu ce sentiment poate să aibă un basarabean, pentru simplul fapt că asta ni se întîmplă nouă, maghiarilor din Transilvania, cînd mergem în Ungaria. Sîntem trataţi în Ungaria exact cum sînt trataţi basarabenii aici în România. Părinţii mei sînt fixaţi de vreo şapte ani în Ungaria, fratele meu trăieşte acolo, mai am şi alte rude, constat cînd merg acolo că noi, maghiarii ardeleni, în Ungaria sîntem rudele sărace. Sîntem priviţi de sus. Deci nu trebuie să vă simţiţi jigniţi dacă vă spun că acelaşi lucru li se întîmplă şi basarabenilor în România. Sînt trataţi cu condescendenţă. Dar Goma o notează şi are extraordinară dreptate cînd spune: basarabenii ăştia ai mei, atît de oropsiţi, de umiliţi, de bătuţi de soartă şi de nedreptăţiţi, de multe ori sînt mai verticali decît românaşii noştri din ţărişoară. Românaşii noştri care atît de duplicitar schimbă luntrile, de la o zi la alta, şi care îşi schimbă alianţele în funcţie de cum bate vîntul, care azi spun un lucru şi mîine spun altul. Basarabenii mei sărmanii, ăia care stau sub cizma rusului şi suferă, de multe ori au învăţat la şcoala demnităţii umane mai mult decît românii. Şi acesta este un fapt.

Dar revenind la firul principal, Goma a fost un exilat pe cînd era în România. Datorită apartenenţei, a ascendenţei sale de basarabean refugiat. El era considerat un "venetic", o "vinitură", ca şi alţi basarabeni, şi era dat la o parte, respins de peste tot. Trebuia să planteze puieţi, să îşi caute de lucru în agricultură pentru a putea supravieţui. Pentru că un basarabean, chiar dacă are studii egale cu un român nativ, chiar dacă are o inteligenţă egală sau superioară, referinţe egale sau superioare, nu este primit în această societate. Sau este primit şi privit cu reticenţe. Şi este o mare nedreptate. O spun nu în mod circumstanţial sau din politeţe. Chiar cred lucrul acesta.

Goma a fost un exilat social, un "declasat social" (chiar termenul acesta îl foloseşte el însuşi) pe cînd era în România. Dar Goma a fost un exilat şi ca scriitor. Un exilat în sensul că nu semăna prin nimic în ceea ce scria cu ceilalţi. Nu semăna lingvistic. Literatura română pe vremea aceea, în anii '70 cînd se lansa Goma (deoarece consacrarea lui cred totuşi că a venit doar în anii '90), literatura era destul de greoaie. Mă refer la proză şi la roman. Fie că ne gîndim la Buzura, la Ivasiuc, la alţi romancieri, chiar Preda. Exista o construcţie masivă, greoaie, cred că spiritul ardelean avea un cuvînt greu de spus în romanul românesc al perioadei. Şi tot ce este ardelenesc ţine de schelărie masivă, de cuvinte multe, de seriozitate, de ştaif, de morgă. Şi de aroganţă. Ardelenii sînt şi aroganţi, nici o problemă. Or Goma contrapunea acestei tendinţe predominante din literatura anilor '70 dezinhibarea, seninătatea, o undă foarte accentuată de naturaleţe. Goma este cel care introduce masiv în literatura română limba vorbită, aşa cum este ea, jocurile de cuvinte, glumele în doi peri. Este cel care preia, după model occidental, şi are curajul să introducă în scris denumirea organelor sexuale, înjurăturile aşa cum au fost pronunţate. Literatura trebuie să coboare printre noi toţi. Trebuie să vorbească despre noi toţi. Trebuie să fie cu adevărat realistă. Realismul pe care îl practicau romancierii anilor '70 şi '80 era un realism de suprafaţă, totuşi cam ipocrit. Sigur că Goma - care venea şi spunea anumite lucruri aşa cum erau, cu un limbaj mult mai dezinvolt decît al contemporanilor săi - deranja. Pentru că Goma avea şi în scriitură, la fel ca în biografie, mai mult curaj decît contemporanii săi.

Dar Goma era şi este un exilat chiar tematic vorbind. Literatura română în anii '70, cînd Goma îşi făcea loc cu mare greutate, primise tocmai voie de la miliţie (cum se spune) să reconsidere "obsedantul deceniu". (Îmi cer scuze dacă insist pe o direcţie literară în expunerea mea, poate colegul şi bunul meu prieten Ovidiu Pecican, care va vorbi după mine, va insista pe o linie istorică, sau general culturală. Eu sînt literat prin formaţie, deci o să vă reţin două minute pe această temă: a literaturii. Pentru că Goma este scriitor, înainte de a fi orice altceva, un mare, un foarte mare scriitor. Unul dintre cei mai mari. Asta se poate spune foarte accentuat.)

Literatura română tocmai primise voie de la partid să reconsidere perioada anilor '50. Din ce cauză? Era o manevră politică. Ceauşescu venind la putere, se răfuia cu Gheorghiu-Dej. Observaţi că este un obicei al aproape tuturor şefilor comunişti să-şi devore predecesorii care i-au lansat. Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a lansat pe Ceauşescu, care a fost apoi acceptat şi impus de anturajul lui Dej. Iar Ceauşescu fiind într-o criză de legitimitate - şi datorită tinereţii sale - a făcut această manevră de delegitimare a lui Dej. Nu altceva se întîmplase în Uniunea Sovietică, de pildă, cu destalinizarea la care recursese Hruşciov, într-o criză de legitimitate, faţă de figura gigantică, de gigant criminal, de cel mai mare criminal al secolului XX: Stalin. Resimţind o criză de personalitate, Hruşciov a declanşat reevaluarea perioadei staliniste. La fel s-a întîmplat la noi. Scriitorii au primit voie să scrie despre anii '50.

De ce spuneam că era cu voie de la poliţie? Pentru că puteai să critici anii '50, dar numai pînă la anumite cote. Da, tovarăşi, s-au făcut abuzuri, dar au fost şi comunişti de omenie. Abuzurile le-au comis nişte persoane izolate, poate că erau chiar activişti de partid, dar ei au fost cu toţii pedepsiţi. A venit un alt activist, de la raion, sau chiar de la Bucureşti, şi l-a pedepsit pe activistul ăla local care şi-a făcut de cap fără ca superiorii lui să ştie. Deci erau mici reconsiderări marginale, dar care să consolideze pînă la urmă temeliile înseşi ale sistemului, să le legitimeze, să le întărească. Asta era literatura cu curaj de la poliţie, la care s-a pretat şi Marin Preda, de pildă. (Se poate discuta - nu-i acum locul - despre curajul lui Preda în această direcţie, chiar în romanul Cel mai iubit dintre pămînteni: pînă unde şi-a permis să aibă curaj Marin Preda.) Ei bine, Goma, prefăcîndu-se că nu pricepe - pentru că el pricepea foarte bine că există nişte limite în curajul pe care îl tolera partidul - a îmbrăţişat cu ambele membre superioare această tematică, s-a prefăcut că nu înţelege că există totuşi limite, impuse de partid, şi s-a avîntat fără nici o complezenţă în criticarea anilor '50. Şi s-a pomenit că Preda scria despre anii '50 şi era publicat. Lăncrănjan scria despre anii '50 şi era publicat. Goma scria despre anii '50 (vezi Ostinato) şi nu era publicat. Dar cum se face? Simplu: el îşi permitea să zică mai multe decît dădea voie partidul! Ca atare iată-l pe Goma cenzurat, iată-l pe Goma interzis încă din anii '70. El debutează în 1968 cu o cărticică de proză scurtă, Camera de alături, după care brusc se aşterne liniştea. Chiar dacă nu intrase încă într-o disidenţă făţişă, biografic vorbind, deja curajul estetic, literar, pe care şi-l asuma, deranja. Goma înainte de a fi disident şi înainte de a fi exilat fizic, în '77, a fost un exilat lingvistic, prin felul în care scria, a fost un exilat tematic, prin felul în care a înţeles să înfrunte literatura.

Dar - veţi spune - doar atît?! (Dacă e doar atît.) Nu, mai mult decît atît! Goma pleacă în exil, unde după 1989 îşi ridică vocea chiar împotriva personalităţilor exilului. Un loc de prim rang îl aveau desigur Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii. Ca atare Goma - şi comentează asta în scrierile sale - este exilat şi din exil! Adică este dat la o parte după o vreme din majoritatea manifestărilor organizate în cadrul exilului, este privit cu reticenţe, cu rezerve. Pentru că sîntem un sat uriaş, acesta, al literatorilor români, cu multe prietenii, cu multe obligaţii reciproce şi dacă cineva zice rău despre prietenul meu, iar eu îl susţin pe acela (adică pe Goma), se supără prietenul meu pe mine. Şi pînă la urmă scriitorii români au trebuit să-şi facă opţiunile. Sînt de partea lui Goma - care spune adevărul, chiar dacă o spune de multe ori repezit, pe un ton şuierat, pe un ton exagerat sarcastic (uneori), dar spune adevărul (de cele mai multe ori) - sînt de partea lui, recunosc cu voce tare că are dreptate, sau prefer să tac, prefer să zic că nu l-am citit, nu cunosc, nu ştiu, să evit orice manifestare prilejuită de lansări de carte, de dezbateri televizate, de intervenţii în presă. Pentru că dacă mă pronunţ de partea lui Goma, se supără toţi ceilalţi prieteni. Şi eu trebuie să-mi public cărţile. Există nişte edituri. Eu dacă mă cert cu Liiceanu (cum i s-a întîmplat lui Goma), Editura Humanitas nu numai că nu mă mai publică, dar nici nu-mi mai vinde cărţile în reţeaua Humanitas. Dacă mă cert cu Pleşu, care era ministru (eternul ministru, ba la Cultură, ba la Externe), voi avea alte consecinţe. Şi atunci de ce să-mi periclitez propria creaţie literară? Propria imagine? Propria publicistică?

Vă dau un simplu exemplu personal. Am debutat în trombă la România literară şi mi-au apărut cîteva zeci de articole acolo, timp de ani de zile. Nu cunoşteam pe nimeni. N-am nici un fel de pile în literatura română. Îmi puneam articolele, polemicile, într-un plic simplu, scriam adresa redacţiei pe care o vedeam în caseta editorială şi-l trimiteam. Ştiam că sînt acolo Nicolae Manolescu sau G. Dimisianu. Scriam "dragă domnule…" sau "stimate domnule…", "sînt un tînăr din Cluj, vă rog să mă publicaţi şi pe mine". Şi m-au publicat fără nici o rezervă sau amînare, fără să mă cunoască. (Pe Nicolae Manolescu nu l-am văzut pînă anul trecut, cînd o singură dată am schimbat două cuvinte la un tîrg de carte.) M-au publicat - pînă cînd? Pînă cînd am prefaţat elogios Jurnalul lui Goma, în 1997. Pînă cînd am spus că Goma are dreptate şi toţi ceilalţi se înşală. Foarte interesant! După care eu n-am mai putut să apar în România literară… Le-am trimis un material, al doilea, al treilea, al cincilea - nu legat de Goma. Pe temele cele mai neutre. Nu se publica… Drept urmare, după o vreme desigur m-am înfuriat şi nu le-am mai trimis nimic. Iar acum nici dacă m-ar solicita nu le-aş mai da materiale. Pentru că există totuşi o demnitate.

Dar trebuie să faci nişte opţiuni. Vezi că albul e alb şi negrul e negru. Ce faci? Taci din gură? Ca să nu-ţi periclitezi cariera? E o opţiune. Dar e destul de jenantă. Sau îţi asumi nişte riscuri. După care ajungi şi tu un marginalizat. Ajungi un exclus, un proscris. Nici o problemă. Exclus am fost dintotdeauna şi eu. Îmi asum opţiunile în viaţă.

Vreau să închei cu următoarea idee. Am pus un motto pe prima mea carte, Între Icar şi Anteu, un citat la care ţin foarte mult din Ion D. Sîrbu, un alt autor preferat: "Orice om care spune adevărul despre ziua de azi, are şansa ca peste unul, două decenii, să fie considerat un profet luminat". Cel care spune astăzi adevărul despre astăzi, peste douăzeci de ani va fi elogiat, va fi sărbătorit şi va fi considerat un profet. Eu nu doresc să fiu profet, dar nici nu-mi place ipocrizia, nu-mi plac balcanismele. Şi mi-am făcut propriile opţiuni. Cînd e de optat în carieră, am optat. În plan universitar sînt un mare păgubos. Iar în plan literar nu carieră îmi doresc. Opţiunile mele merg spre a-mi lua toate drepturile şi a spune cu voce tare ceea ce cred că e bine şi de a biciui cu voce la fel de ridicată ceea ce consider că este un abuz, este o minciună, este o nedreptate, este o porcărie, pe româneşte vorbind.

Deci eu mă simt foarte solidar cu Paul Goma. Deşi avem micile noastre dispute. Am fost într-o acerbă corespondenţă cu el, din 1992 pînă în 1999. Avem cam şase sute de pagini epistolare, care atunci cînd vor fi publicate, credeţi-mă, vor provoca un mic seism în cultura română. Relaţiile mele cu el în parte s-au răcit, datorită unor dificultăţi de personalitate, reproşabile amîndurora. Cred că sîntem amîndoi nişte răi de gură şi nişte nesuferiţi şi atunci cînd ne revărsăm nesuferirea unul asupra celuilalt şi nici unul nu vrea să lase de la el, sigur că mai apar şi valuri.

Dar dincolo de asta, eu am o mare stimă pentru Paul Goma. Eu mă simt foarte solidar cu Paul Goma. Eu sînt încredinţat că în gesturile sale publice acest om nu este niciodată în stare de o porcărie. Pentru că are o verticalitate interioară - neimpusă de alţii. Impusă sieşi, de el însuşi. Şi deci este una din puţinele personalităţi ale culturii române în care eu pot să am o foarte mare încredere. Nu sută la sută. Nu orbeşte. Dar către sută la sută.

Şi este o mare nedreptate care i se întîmplă astăzi lui Paul Goma, cînd pentru ca să-i recunoşti valoarea literară şi dimensiunea copleşitoare a personalităţii, trebuie să-ţi asumi nişte riscuri, trebuie să accepţi să fii marginalizat. Este o mare nedreptate.

Dar ce se întîmplă? Au fost mari personalităţi care au intrat în contradicţie cu epoca lor, care au fost goniţi din cetatea lor, din timpul lor, şi-au dus toată viaţa în exil, nerenunţînd la cărarea pe care o vedeau, foarte luminoasă. Ei au murit, timpurile s-au schimbat, iar istoria literară, istoria culturală, le-au dat lor dreptate şi tuturor celorlalţi nu! Mă gîndesc de pildă la Dante (despre care am făcut o emisiune foarte frumoasă alături de prietenul Ovidiu Pecican şi de stimabilul critic Gheorghe Grigurcu). Dante a fost izgonit, a fost exilat, a fost batjocorit, şi după trecerea vremii perspectivele s-au limpezit şi s-a văzut că el, singur, a avut dreptate, şi toată societatea care l-a nedreptăţit, toţi ceilalţi compatrioţi ai lui s-au înşelat! Eu sînt foarte convins că exact acelaşi lucru se va întîmpla şi cu Goma. Acum nu fac o comparaţie valorică între Goma şi Dante. Fac o comparaţie a situaţiilor. Eu sînt convins că peste zece-douăzeci de ani toate aceste figuri butaforice ale culturii române contemporane se vor pierde prin culisele uitării, iar Goma, care acum este periferizat şi împins în lături, va fi pe un loc central.

Exilul fizic al lui Paul Goma tocmai a împlinit douăzeci şi cinci de ani. Exilul său literar se va încheia mult mai repede!