Lucian Sârbu

NUMĂRUL DE AZI

Trebuie să recunoaştem că o abordare a temei antisemitismului îi sperie pe mulţi, şi asta pentru că avem de-a face cu un subiect care e de natură să sperie.

Pe unii îi sperie deoarece în sinea lor se ştiu antisemiţi, dar convenţiile sociale îi obligă să îşi dosească opţiunile. A scrie pe tema antisemitismului e foarte periculos pentru aceştia, deoarece există permanent pericolul să spună, involuntar, ceea ce cred cu adevărat.

Pe unii îi sperie din principiu, fiindcă o singură virgulă pusă greşit te poate transforma, în ochii diverşilor vânători de vrăjitoare care bântuie şi pe la noi, în "antisemit".

Alcătuirea unui întreg număr al unei publicaţii - fie ea şi electronică - pe tema antisemitismului poate da frisoane fiindcă e foarte probabil să se găsească unele minţi încete care să te acuze fie că eşti "vândut" fie că, dimpotrivă - dacă numărul respectiv nu dovedeşte suficientă "vigilenţă" - că eşti tu însuţi... antisemit.

Antisemitismul pare a fi, la ora actuală, o temă de care au voie să se atingă numai intelectualii verificaţi şi para-verificaţi, cu cariera deja pusă la punct. Pe noi tema antisemitismului ne interesează pur şi simplu deoarece e paradigmatică pentru un anumit tip de gândire a(supra) excluderii Celuilalt.

Căci primul pas pe drumul antisemitismului îl facem atunci când evreul de lângă noi devine Celălalt. Acest Celălalt poate locui lângă noi fie la Bucureşti, pe aceeaşi stradă, fie la Ierusalim - pe aceeaşi planetă, şi totuşi să devină Celălalt.

După ce devine Celălalt, evreul nu va mai fi scos din evreitatea sa. O gândire antisemită e obsedată de scoaterea la iveală a evreităţii, indiferent de preţ. Cineva care gândeşte antisemit ar spune despre o Ana Pauker că a fost mai întâi evreică, şi abia apoi o persoană nefastă. O gândire non-ansemită va păstra amănuntul cu evreitatea deoparte, ca unul din multe altele (înălţime... vârstă... greutate...) reţinând principalul: Ana Pauker a fost, pur şi simplu, una din persoanele nefaste pentru istoria României. O gândire antisemită va emite o propoziţie de tipul: "Evreii au batjocorit soldaţii români care se retrăgeau din Basarabia." Cineva care nu gândeşte antisemit va spune doar: "Anumiţi cetăţeni români de origine evreiască s-au dedat la acte de batjocură împotriva armatei române aflată în retragere." În acest fel, responsabilitatea acelor acte revine, cum e şi firesc, statului român care nu a ştiut să şi-i facă pe anumiţi evrei din Basarabia cetăţeni de bună credinţă. Cu ce sunt aceştia vinovaţi?!

Pentru antisemit, evreul poate fi doar acuzat, nu şi disculpat. Spre deosebire de antisemit. Antisemitul este justificat, i se găsesc scuze. Bunăoară, Eminescu era antisemit pentru că evreii împânziseră ţara cu cârciumi. Fără îndoială, citind textele poetului naţional suntem de acord că acesta era unul dintre motivele principale pentru care era Eminescu antisemit. De altfel, toată lumea, în epocă, îl zugrăveşte cât mai grotesc pe evreul-cârciumar (cine nu-şi aduce aminte de nuvela lui Caragiale, O făclie de Paşti?). În schimb, evreului nu i se dă voie să spună ce l-a împins să fie cârciumar, nu are voie să se disculpe. Pentru antisemit, e de la sine înţeles că evreul nu putea decât să paraziteze cu alcool blânda şi ţărăneasca naţie română, pentru că aşa era el: parazitar. Antisemitul se consideră în permanenţă în devenire, zicând cu tărie despre sine că, dacă e antisemit, atunci a devenit antisemit, fiind împins la asta chiar de către evreu; şi că va înceta să mai fie, când evreul va înceta să-l mai supere. Cu alte cuvinte, antisemitul îşi arogă un fond bun, uman, călduros, pe care numai confruntarea cu evreul l-a preschimbat, vremelnic, în ceva violent. În schimb, evreului nu i se concede onoarea devenirii: evreul-supărător nu este supărător fiindcă va fi devenit aşa, ci fiindcă aşa e el, profund rău de la natură. Chiar şi dacă ar fi să trăiască izolat pe o insulă.

Relaţia cu Celălaltul-evreu e văzută de antisemit ca una pur chirurgicală: evreul trebuie extirpat. Fie că extirparea va însemna transportarea evreului cu trenurile morţii sau scoaterea sa de pe piaţa de muncă. Evreul trebuie exclus din raza noastră vizuală.

În acest fel, problema violentă a antisemitismului devine de fapt parte integrantă din problema, mult mai vastă, şi de imensă actualitate, a excluderii. Şi cum majoritatea modurilor de excludere sunt atât de subtile şi de perverse, problema antisemitismului îşi sporeşte importanţa deoarece, asemeni proceselor dintr-un laborator, ne poate avertiza asupra pericolelor pe care le aduce cu sine orice gândire care exclude. Căci primul pas pe drumul gândirii care exclude îl facem atunci când vecinul de lângă noi devine Celălalt. Bunăoară, când noi devenim elită, iar el simplu vecin.

Textele care formează dosarul prezentului număr nu îşi doresc câtuşi de puţin să epuizeze ceva. Ele sunt interesante în sine, vorbindu-ne de patru feluri de antisemitism. Există "antisemitism" făţiş, există altul inconştient, există altul instituţionalizat şi există, în fine, altul inventat.

În încheiere, e de datoria mea să amendez o afirmaţie dintr-un articol publicat recent într-un număr din Observator Cultural (nr. 177 / 2003). Nu e adevărat, aşa cum se afirmă acolo, că "nici o voce" nu a luat poziţie critică faţă de recentele afirmaţii despre Basarabia ale domnului Paul Goma. Încă din decembrie 2002 domnul Laszlo Alexandru ne propusese spre publicare schimbul său de scrisori cu domnul Ion Solacolu. Ne cerem scuze pentru întârziere.