Dan Dănilă

CINCI POEME DE ADORMIT IUBITA

* * *

Iubita mea cu părul prins în harfă
lângă fereastră, sus în foişor,
aşteaptă-mă să ţi-l desfac uşor
şi să ţi-l strâng la spate în eşarfă

atent să nu îţi smulg un fir în pripă,
sau să nu isc, vai, vreun dezacord,
din struna cea mai scurtă care ţipă
ca stolul ce pluteşte dinspre nord

cu-aripi tremurătoare de arpegii
nestinse ca misterul din iatac
în care se iubeau odată regii,
tu cânţi din harfa veche şi eu tac...

* * *

Aştept să pui cearceafuri apretate
şi îmi aprind o ultimă ţigară :
sub danteluţa fină se-nfioară
volutele - văzută pe la spate

îmi aminteşti de alte emisfere
ce le picta un anonim bărbos
şi-i tremura penelul de plăcere
când le privea în ţara lui, de jos

amestecând culori de umbră creaţă
cu roz rubensian şi mai zburlit
decât porumbul când îi dă mustaţă
şi totul e făcut pentru iubit.

* * *

Doar pentru tine ţin privirea trează,
să te dezbrac de iederele lungi
ce le invéntă ziua în amiază,
spre nopţile în care nu ajungi

să-ţi desfăşor de şarpe-ncheietura,
genunchiul din nisip înfiorat,
fântână care-mi amăgeşte gura,
spre noapte ca o nuntă fără pat

statuie care creşte şi mă minte,
un abur care îşi croieşte drum,
dar nu-i decât "în urmă" sau "nainte" :
un nud de sare şi un nud de fum...

* * *

Oh, sânul care apasă dulce
pe aerul dispre buric
(cel moale şi prelung un pic,
ca ochiul gata să se culce
al unui îmblânzit ciclop)
l-ar mângâia un venetic,
puţin stângaci, puţin miop,
şi i-ar jura cu glas peltic
credinţă veche şi păgână,
i-ar cere voie să rămână
să-l mângâie o săptămână,
doar cu un ochi,
doar cu o mână...

* * *

De neatins, prin vechile castele,
prinţese albe se stingeau de dor
şi blestemau amarnic evul lor
ce se scurgea neînţeles de ele,
căci prevedeau războiul următor

le-ar fi trecut răgazul mai uşor
scăpate de centuri şi de inele,
de lanţuri de oţel zăngănitor,
dacă vreun menestrel rătăcitor
le-ar fi cântat ceva printre zăbrele

şi-ar fi rămas curtenii lor - dar ele
se ascundeau plângând după perdele,
priveau în flăcări şi oftau uşor,
purtând la brâuri lacătele grele
ce rugineau de lacrimile lor...