Ovidiu Bufnilă

ASUPRA LUCRULUI CEL NOU

În încercările noastre asupra totalităţii sau valorilor furibunde, lipsiri de tot atâtea libertăţi, a ne întreba asupra lucrului nou e ca şi cum ne-am revendica o eliberare invocînd o autoritate imaginară.

Lucrul nou, artefact sau fapt al fiinţării, stă spre hazoasă izbăvire pe bancul de lucru al filozofilor desueţi sau spre străluminarea prin adăugire practicată în corpul comunicării gomoase fie ea cenaclieră sau academică. Aporiile despre limita ca finit absolut ca si despre revoluţie ca fapt derizoriu sau despre autoritate ca constrângător de semn se însoţesc de falsul argument care porneşte fiinţa dincolo de adevărul ei şi de sensul ei ultim, se însoţesc de demonstraţia canonică hilară care porneşte fiinţa dincolo de înţelesul ei, derivând-o.

Asemenea, aporiile despre lucrul nou, despre putinţa de a-l pune în operă sau în utopie sau a nu-l pune, se revendică a fi a nesfîrşirii de sine, a unui arogant de sine,a unui mulţumit de sine, centrat şi fără de sfîrşit. Nesfârşirea sinelui sucombă în astfel de aporii consumându-le dar şi construindu-se pe sine din ele. Reclamând legătura intimă cu autoritatea, sinele cenaclier sau academic îşi clădeşte desuetudinea sperând în luarea în seamă de către servitorii pragmatismului sau ai filozofiei cotidiene care mustăceşte în adevăruri unilaterale şi iluzorii.

Tangoul elitelor furibunde căutîndu-se de entropie şi bucurîndu-se de filigranul obosit al unor utopice misiuni istorice, roteşte argumentele despre putinţa sau neputinţa întemeierii lucrului nou nevăzând întemeierea dar preamărind lucrul cel nou fie el artefact sau construcţie de fals sens în carnea credinţei sau a construcţiei imaginare de conduită.

Conduita se sustrage argumentului fiinţei înjghebând sisteme şi structuri desuete, gata, gata să înflorească în imaginarul aiurit al candidaţilor la filozoficale sau literaturicale şi care ripostează argumentului fiinţei punând-o între paranteze pentru a-i afla deficitul de sens. Dar fiinţa este argumentul. În lipsa ei sau folosind-o drept finit în istorie, desuetudinea se construieşte pervers în corpul imaginarului care produce lucrul cel nou chipurile spre îndeplinirea unui plan de taină al universului plin de universuri.

A cere argument este ca şi cum ai desfăşura fiinţa pe traiectele ei de miraculos nevăzînd splendoarea miracolului dar invocînd iluzoriul autoritar. A cere argument asupra întemeierii lucrului nou e ca şi cum a-i nega fiinţa constrângând-o într-un corp lipsit de entropie. Astfel că strădania de a argumenta evidenţa produce spectacole groteşti sau burleşti în care participă piruetând desueţii plini de gomoşenie, copii autorităţii în toată perversitatea ei. A clasifica variile fiinţării, înţelegând formele ei, după natura lucrurilor spuse şi întemeiate drept acte sau fapte sau înlesniri, e risipire de sens.

Fiinţele străbat întemeierea lucrului cel nou în toate direcţiile organizându-se sau, dimpotrivă, trăind dezlânat şi după modele întâmplătoare.

A cuantifica sub regim identitar individul sau a reorganiza masele după iluzorii organizări prin impozit şi plăceri efemere e de-a dreptul ridicol dar dă bine împământenirii aporiei despre limită.

Totul dă semn despre rătăcirea invocatorului, despre propria sa lipsire de orizont asupra istoriei şi fiinţei, sortând-o pe acesta după criterii funciare sau după impozitul pe salariu sau după deşertăciunea instrucţiunii.

A privi lucrul cel nou de sub pânzele unduitoare ale putinţei sau neputinţei e curată nebunie sau uitare de sine de vreme ce lucrul cel nou nu este un exteriorizant al fiinţei, un exterior, fiinţa fiind argumentul rescrierii structurilor narative. E nou pe potriva vicisitudinilor sale aşa cum, ca eveniment mare, este al simultaneităţii prin fractură, nefiind aceasta limita dintre lumi alăturate printr-un regim euclidian constrângător.

Evenimentul mare nu este o cheie a modernităţii şi nici lipsirea de proprietăţi a fiinţelor întrupate în lucrul cel nou care ar putea fi situaţia cea nouă. Şi nici ruptură în real nu poate să fie de vreme ce desfăşurările structurilor narative nu se asemănă unele cu altele nefiind nici în legătură nici chiar prin forţarea de metaforă sau de parabolă. Metamorfoza nu este nici pe departe o metamorfoză de sorginte clasică aşa cum nici modernitatea nu este modernitate ea neexistînd ca atare, inchiziţia de exemplu, fiind în dreptul ei legitim de a se revendica a fi drept modernă în corpul istoriei sale, morala sau etica neavând cu nimic de-a face cu instrucţiunile enciclopedice care consumă istoria într-o manieră apocaliptică.

Metamorfoza vorbeşte despre întemeierea lucrului cel nou printr-un exerciţiu de simultaneitate, printr-o dizolvare de sens, chemând fiinţa nu să se adauge ei înseşi ci să instrumenteze construcţia unui altcumva.Un altfel de lucru se revendică a fi metamorfoza care nu e ca şi cum ar fi un continuum rupt pentru că fractura nu este între două corpuri rigide şi nici nu trasează o iluzorie graniţă între real şi imaginar.

Ai zice că, de exemplu, Kafka întemeiază lucrul cel nou dar nu o face el prima oară aşa cum nici Sufules din Gambeea nu o face el dintâi. Platon şi Aristotel se revendică a fi poate întemeietori deşi filozofii desueţi şi culturalii de toate speciile înţeleg să-i revendice a fi identitar deosebiţi când, de fapt, ei doi sunt simultaneitatea în toată splendoarea ei dar nu ca şi cum s-ar adăuga unul altuia sau ca şi cum s-ar deriva dintr-un prim sens, ei nefiind sclavii axei de continuum pe care culturalii de toate speciile, autodidacţi sau academizaţi cu surle şi tobe, o obligă să se verticalizeze spre chemarea din sens a revoluţiilor, a postmodernismului, a loviturilor de stat, a falsei morţii Creatorului înfierând orizontalizarea pornită şi ea himeric să înfulece travaliul fiinţării.

În toate, elitele în deplină degringoladă, muncind muncitorul în timp ce, aparent dedat plăcerilor vinovate, muncitorul se preabinedispune în fracul democraţiei făcând burtă sau luptând desuet în marginea autorităţii neutre. Revoluţia va fi pentru că ea zace pervers în argumentul fiinţei, pentru că ea smunceşte fiinţa, pentru că ea porneşte fiinţa să fie fiinţă, pentru că ea întemeiază lucrul cel nou.

Revoluţia nu e nici pe departe fractură sau moartea termică a istoriei, pacea eternă fiind un moft de salon căci fiinţa e în zbaterea ei, în căutarea ei nervoasă dedată actelor violente, risipirea lui unu sau descompunerea unicului sau, artefact fiind, a unicatului, violent şi tragic.

Sfârşitul istoriei sau arestuirea fiinţei în concepte hilare precum omul recent sau sfărşirea de imaginaţie sau încremenirea în proiect sunt doar jocuri de cuvinte care împing vorbitorul sau lectorul spre comoda tânjire după vremuri foste sau întrupate poate în utopii de vreme ce referentul este al epocii construct.

Desueţii utopici, fermecători mânuitori ai cuvântului şi instrumentatori ai unor spectacole textuale minimale şi de spirit vetust , construiesc aporii sforăitoare despre modernitate sau postmodernitate expediind în cârje semantice doctrinele sau sfăşietoarea zbatere a fiinţei de parcă lectorul ideal, construcţie imaginară, ar fi un supertembel.

A cerşi, a cere cu obstinaţie, a reclama ritos argumentul despre lucrul cel nou pare pustiire când lucrurile cele noi sunt şi se întemeiază pe potriva nu a înaintării sau urcuşului cum greşit spune culturalul de toate speciile ci a fiinţei.

Iluzorie verticalitate.

De parcă am urca oarecum într-un con de temporalitate când de fapt orizontul vizibil e al simultaneităţii şi nu al adăugării epocilor unele după altele spre banală repetiţie estetizantă sau întunecată, după caz.

Numirea şi atribuirea stau la îndemâna zicerilor şi a celor ce zic despre actele fiinţei de parcă ar fi unelte de grădinărit, de parcă revoluţiile ar fi corpuri gata, gata de pipăit când, de fapt, e atât de dificil sau poate imposibil să cuprinzi în fraze mintoase desfăşurarea timpurilor. E bună şi moartea lui Dumnezeu şi critica bisericii dar e bună şi biserica în deriva ei însoţită de grijulia culturală de serviciu care deplânge moartea lui Dumnezeu inspirându-se din experiment dar declarând derivarea fiinţei umane prin apocalipsă, prin repetiţie oarbă sau prin sacrilegiu de semn.

E de-a dreptul banal să vezi instrumentându-se politicul cu obtuzitate euclidiană, e de-a dreptul banal să vezi înflorind discursul în marginea modernităţii spre înamorarea lectorilor turbulenţi sau tulburaţi, fiecare după sarcină asumată besmetic sau după întâmplarea culturală care l-a produs.

E hilar să împarţi subtilitatea politicului în stânga şi dreapta şi să catadicseşti a categorisi drept fiinţă tocmai materialitatea fiinţei pentru a da lovituri mortale spiritului sau pentru a te folosi de acesta în caz de forţă majoră.

Trăind sufocate de prejudecăţi şi mofturi estetice, trăind după jaloane trasate de culturalii desueţi care instrumentează cu sârg mitul, prejudecata şi discursul sforăitor, fiinţele ies de sub această tutelă sfidând istoria, sfidând statistica, sfidând aporia despre rudimentar. Fiinţele nedesfăşurîndu-se unele din altele şi nefiind derivate, epocile lor nu se adaugă pe verticala iluzorie a frământaţilor desueţi şi nici nu se orizontalizează. Fiinţa este în universul plin de universuri un simultan, e un eveniment mare cuprinzător de epoci şi de lucrul cel nou.

Fiinţa alcătuieşte evenimentele pe potriva ei ea nefiind nici veche, nici nouă, nici recentă, fiind doar un fiind al enciclopediei pe care ea, enciclopedia, îl desfăşoară pe potriva gramaticilor sale. Lucrul cel nou se regăseşte în inventarul enciclopediei care nu este altceva decât eveniment mare al simultaneităţii căci curgerea prin conul de lumină al evenimentelor nu se face prin adăugare sau prin derivare, curgerea în universul plin de universuri fiind un exerciţiu al simultaneităţii.

Filozofii desueţi dar şi culturalii de toate speciile par a fi arestuiţi euclidianismului şi aporiei proporţiei sau a numărului de aur, sunt arestuiţi tridimensionalului care produce, în imaginarul lor bagatelizant, limite şi absolute.

Absolutele fiind, în concepţia lor, superioare limitelor şi mult mai complicate, lumile filozofilor desueţi şi ale culturalilor de toate speciile sunt obiecte finite aşa cum fiinţa, categorisită drept om recent, pare fixată în primitivism când, de fapt, fiinţele de început sunt încântătoare prin exerciţiul lor de cunoaştere şi de fiinţare nefiind astfel animale proaste sau oameni primitivi ci fiinţe-în-fiindul lor.

Fiindul nu ar trebui definit pentru că tocmai el este argumentul şi lucrul cel nou, fiindul este lipsirea-de-finit şi revoluţia, fiindul este cel care contrazice categorisirea şi sistematizarea de tip euclidian practicată cu nonşalanţă în saloanele simandicoase ale filozofiei, ale literaturii sau ale muzeelor.

Ce pot fi astfel muzeele decât greşite străluminări ale fiindului de vreme ce aproximează fracturile prin care se explicitează simultaneitatea fiinţei tratându-le ca simple fracturi pe terenul de footbal? Referinţa e moartea lucrului cel nou, referentul fiind lipsit de inspiraţie şi căutător de cuvinte grele, asemenea unor vagonete de steril.

Cuvintele grele, simple înjghebări de sens primitiv, sunt bune pentru tulburarea celor dedaţi la acte de suprafaţă, în fond şi ei fiinţe care străjuiesc argumentul. Când spui fiinţă recentă desfăşori un înţeles nu pe potriva referentului ci pe potriva simultaneităţii descoperind în cele din urmă că recent nu se poate întrupa atunci când vorbim despre fiinţe aşa cum a alege douăzeci de inspiraţi pentru a reconstrui o lume e doar alegerea unuia nefiind iniţiere de taină.

Tocmai din această pricină, postmodernismul sau galeeanismul, un imaginat, nu sunt nici pe departe arta de a citi în cheie proprie textele vechi ci este un exerciţiu de simultaneitate care ar vrea să-şi revendice argumentul fiinţei. Argumentul fiinţei folosit nu doar pentru a denumi lucrul cel nou dar şi pentru a-l întemeia spune că fiinţa este evenimentul mare nefiind însă ea însăşi centrul. Nici nu vrea fiindul să fie centru de vreme ce obtuzitatea euclidiană nu este măsura lui.

Pornind să ia cu asalt spiritele care se hrănesc din plin cu iluzii, desueţii de toate rangurile proclamă încremenirea în proiect dovedindu-se de fapt instrucţiuni ale acestei încremeniri, încremenirea în proiect neexistînd pentru că fiinţa este un eveniment mare care fracturează totalitatea enciclopediei, epoca încremenită nefiind astfel decât la suprafaţă.

Reclamând arestarea în proiect ca şi primitivismul fiinţei recente, referenţii îşi revendică lipsirea de acţiune şi slaba lor priză la istorie, ascuzându-şi neputinţa pe potriva epocii care i-a născut şi cultivat şi îngurgitat hulpavnică.

Trăind în catacombele încremenirii, atribuindu-şi evazionismul sau, mai periculos, lipsirea de trăire, referenţii se întrec a deforma fiindul exprimându-l în forme desuete şi bănuindu-l de toate bolile.

Să zaci, câtă ironie, încremenit în descriptiv, să secretezi texte şi cărţi în încremenire când acţiunea fiindului reclamă prezenţa ta activă, să laşi să se scurgă modernitatea pentru a o bruftului, să proclami ca sigură lecţie civică dialogul dintre pături şi clase de parcă masele ar fi un unu nu un unu multiplicat şi multiplicant, să zăvorăşti adevărata revoluţie în teze estetice şi filozofice care nu vin în întâmpinarea evenimentului mare ci se hrănesc ticălos tocmai din desfăşurarea lui cunoscută, să reinventezi limbajul pentru a-l perverti în chei false care deschid uşi către derizoriu şi plictis şi banal, câtă sminteală, nu?

Dar oare, înşelând fiinţa asupra lucrului cel nou prin încercări perverse nu e oare încremenire în proiect? Succesiunea, limita şi constrângerea temporalităţii şi mereu invocarea continuumului, iată perversele construcţii ale culturalilor de toate speciile. Referenţii trăiesc epoca lor cu nesaţ deşi o derivează de parcă ar fi fost pentru ei lucrul cel nou când de fapt sunt construcţiile epocii nicidecum aflaţi într-o relaţie de subordonare sau de autoritate cu ea.

Lucrul cel nou nu are nevoie de argument el fiind evidenţa iar fiinţa este tocmai această construcţie. Desfăşurările exemplare nu ţin cont de limite ele fiind construite după instrucţiuni tainice astfel încât, iluzoriu, ar putea fi o oarecare determinare când de fapt ubicuitatea pare să guverneze materialitatea. Lucrul cel nou din acest punct de vedere nu este întemeierea unei materialităţi şi nici exerciţiul unei spiritualităţi în afara universului plin de universuri.

Nu oceanul digital şi stocarea informaţiei pe suport electronic e înţelesul fiindului ci tocmai simultaneitatea de profunzime şi disponibilitatea de a se multiplica şi, mai mult, ubicuitatea. Căci fiinţa nu este nevolnică în raport cu universul plin de universuri şi nici nu este mai presus de materialitatea al cărui corp cuprins sau, poate, cuprinzător este. Nu comunismul, nu liberalismul, gambeanismul şi butoramandul, nu modernitatea şi nici postmodernitatea sunt datele esenţiale ale fiinţei chiar dacă, efemer, revoluţia fiindului o dăruieşte unei astfel de experienţe.

Nu pentru că aşa a fost dat să fie şi nici după vrerea noastră se simultaneizează suflul fiindului în corpul revoluţiei sale care-l smunceşte de colo, colo prin universul plin de universuri mişcându-l aparent către un sens ultim.

Este în înţelesul fiinţei fie că este el de natură tehnologică sau estetică sau politică, democraţia nefiind un obiect nou ci fiind o stare înfăşurată a fiinţei aşa cum democraţia îşi conţine dictatura iar spaţiul critic al fiindului tinde către unicul imperiu, vremelnic şi spre întemeierea lucrului cel nou. Neîncetat lucrul cel nou se desfăşoară în lumea-ca-lume bulversând sinele şi amăgind trupul sau, dimpotrivă, potenţându-le şi făcându-le victorioase vremelnic.

Fractura unui unu se revendică a fi revoluţia, fractura unui construct al universului plin de universuri, fractura unui construct enciclopedic se revendică a fi datele simultaneităţii. Că fiinţele nu pot percepe simultaneitatea nu este un exemplu tragic pentru că o pot intui. Intuiţia este un construct revoluţionar căci are ca fundament experienţa căreia îi adaugă magicul, toată aceasta fiind lucrul cel nou în toată splendoarea lui. Nu există primitiv decât în raport cu ceva.

Dar nu referinţa asigură exactitatea. Şi, apoi, exactitatea nu este concludentă, nu obţii o concluzie satisfăcătoare, exactitatea fiind o vecinătate exemplară. Bănuim că Gregor Samsa s-ar fi putut metamorfoza. Dar nu putem conchide că primii oameni au fost primitivi doar pentru că nu se serveau de furculiţă.

Aşa cum omul recent nu este un rudimentar pentru că îşi ascunde imaginarul mustind de tragism în plăceri nebune. Lucrul cel nou începe cu întemeierea unui nou spirit critic dar, ce hazos, noul spirit critic nu e un propriu al referenţilor pe care dictaturile i-au creat cu perversitate tocmai pentru a putea supravieţui. Să vorbim despre lucrurile foarte simple.

Dar foarte simple. Să vorbim despre simplitate şi supravieţuire. Ce înseamnă deschidere? Ce putem spune despre această încercare a deschiderii?

Să deschidem un dialog, să deschidem o carte secretă, se deschidem o fereastră? Să fie lucrul cel nou? Cum ne apropiem de un asemenea eveniment?

Desigur, purtând cu noi o gramatică de vreme ce, pentru fiinţa umană totul este Text. Raportul de adevăr este o construcţie textuală, un miracol al limbajelor fiinţei care sunt reductibile la o gramatică fundamentală.

Descoperim contradicţii, inconveniente, defecte, în modurile de manifestare ale gramaticii care suportă manifestări ale principiului lui unu care se mutiplică, o gramatică putând fi în acelaşi timp două gramatici pentru înlesnirea acestui acord dinamic ce este limbajul. Vom avea mai multe gramatici în funcţie de condiţiile de zonă, de perimetru, de sector, fiinţa fiind ea înseşi sectorială, fragmentată. Aici descoperim, prin gramatici, tulburătoarea diferenţă între fragment şi sector, intuim sau chiar supunem dezbaterii manifestări ale ordinii şi ale entropiei.

Fiinţa fiind paradoxală. Iar argumentul fiinţei poate fi şi el paradoxal.

Paradoxul vine din predispoziţia de ordine şi de neordine.

Existenţa unui câmp euclidian într-un ocean entropic produce confuzie sau stări de beţie intelectuală, produce clivaje temporale sau furia maselor precum şi instituirea jocului de celulă.

Jocul de celulă este un euclidian care se metamorfozează în modelul insulei, fie ea Insula Ţestoasei, în aşteptarea unui terţ şi aşa mai departe. În clar, lucrurile fiinţei sunt simple, gramaticile funcţionând sau fiinţând în şi prin fiinţă. Întrebarea asupra genei morţii este instituirea metafizicii moderne care pune în discuţie moartea lui Dumnezeu. Limbajul genetic, descoperit prin experiment, prin pozitivare a discursului filozofic în fapt, este o aparenţă a planului ascuns.

Cum s-a scris sau cine sau de ce? Gramaticile geneticii sunt un existent, un raport de adevăr aflat înaintea fiinţei. Dar sunt oare aceste gramatici genetice, gramaticile fundamentale? Explicitează ele lucrul cel nou? Există oare gramatici ale câmpului istoric? Este oare succesiunea cheia de boltă a istoriei? Şi dacă nu? Dacă există istoria ca raport de simultaneitate într-un câmp istoric de anvergură, într-un metacâmp istoric, dincolo de natură şi natural?

Ar fi oare natura doar o instrucţiune? Şi atunci exerciţiul filozofic asupra modernităţii şi postmodernităţii să fie inutil?

E ridicol discursul asupra modernităţii iar dacă nu e ridicol e prematur, criticul inchiziţiei , contemporan inchiziţiei, fiind în dreptul său natural dar şi insurgent de a se considera o construcţie a modernităţii?

Gramaticile fundamentale admit sau nu defecte de interpretare? A deschide înseamnă a te elibera de tirania conduitei, de strânsoarea dogmei, a doctrinei, a dictaturii termenului şi a referinţei. Referinţa este un morbid de prim rang. Puţini cei ce se pun în pericol părăsind referinţa şi admiţând un discurs liber.

E timpul unei revoluţii intelectuale.

Care ar fi sarcinile fiinţei potrivit gramaticilor fundamentale? Raportul de adevăr plin de gravitate, care gravitate e şi ea un raport de adevăr, este unul potrivit căruia fiinţa este cuprinsă. A fi înăuntru înseamnă a avea materialitate, înseamnă a confunda materialitatea cu Aparenţa. Nici nu s-ar putea altfel de vreme ce fiinţa este un produs al unui sens ultim. Acest sens o trage către o iluzorie izbăvire.

Sensul ultim ar putea fi un finit sau un infinit şi dezvoltând un astfel de discurs ne asumăm responsabilitatea şi riscul de a rămâne prizonieri ai finitului şi infinitului.

Suntem de fapt un punctaj.

Ce fascinant!

Avem o structură informaţională, suntem un nor de puncte. Problema e dacă acest nor de puncte se poate gândi pe sine şi cum poate face aceasta. Problema e dacă acest nor de puncte poate face sex şi cum poate face aceasta.

Care ar fi gramaticile fundamentale? Iată de ce lucrurile sunt simple iar restul o simplă bagatelă, o desfăşurare neimportantă.

Restul: cărţile, revoluţiile, execuţiile, războaiele, cutia de bere, concertul de rock, balul de sâmbătă seara, controversele asupra suprarealismului, aporiile despre postmodernism, despre câmpuri imaginare purtând nume aleatorii, Petra Petronius şi Pitoşkin şi Bobolina şi insuportabila povară a individualismului, ridicolul disidentului din Galeea, Gutumbe şi Takla Makan chinuit de neimportanţă şi de desincronizare în istorie, literatul tânjind după premiul cel mare, naţionalistul luptând cu morile de vânt, ratarea istoriei, lipsirea simţului de navigaţie, vicepreşedintele Weinberger şi generalul Barâşkin, toate instrucţiuni suspecte ale unui construct neimportant.

Materialitatea este iluzie din moment ce ubicuitatea electronului şi vitezele cuantice construiesc aparenţa.

E simplu. Mai mult decât atât, tulburător.

Fiinţa şi lucrurile fiinţei ar trebui gândite ca raport de existenţă întâi de toate şi apoi ca raport de adevăr. În rest, propoziţii. Proces şi relaţie. Mişcare aparentă. Text.

Deschidere înseamnă desfăşurarea textului. Tocmai de aceea nu sunt scriitor ci mă revendic a fi magician. Când scriu nu scriu ci desfăşor. Pe măsură ce desfăşor deschid fie o fereastră, fie o carte secretă, fie un dialog. Sunt grile secrete, sunt artele privirii, sunt principiile.

Ajung aici la un raport de adevăr esenţial: fiinţa fiind în exerciţiul ei de necuprins un nefiind, a o trata aşa e ca şi cum aş avea de instrumentat un fiind real în lipsa unei gramatici fundamentale. Lipsind, construiesc o gramatică fundamentală. E lucrul cel nou. Îi asigur fiinţei o posibilitate şi o probabilitate de existenţă. Sunt de fapt o mulţime de puncte care funcţionează sau fiinţează într-un raport de adevăr care este propriul discurs al acestei mulţimi de puncte aflate în imposibilitatea de a avea o certitudine şi tocmai de aceea construieşte o certitudine.

Nu există în acest raport de adevăr un unu care deţine întreg raportul de adevăr şi tocmai de aceea lipseşte relaţia de subordonare care ar putea fi instituită sau instrumentată. Experimentul ştiinţific şi, asemenea lui, revelaţia, sunt constructe de simbol dar nu sunt raport de adevăr ele fiind funcţii sau fiinţări ale fiinţei aflată cuprinsă într-o incertitudine remarcabilă.

Nu trăim într-un univers plin de universuri ci într-o incertitudine fiind mulţimi de puncte care se gândesc pe ele însele. Dacă sunt compus din electronul ubicuu atunci ceva din mine, esenţa mea, periferiile mele sunt şi ele asemenea.

E simplu, nu?

Foloseşte gramaticile fundamentale şi instrumentează evenimente construind sarcini istorice pentru personaje sau pentru evenimente. Unele dintre ele se regăsesc în istoria recentă.

Personajele şi evenimentele sunt reale.

Un magician poate construi istoria nefiind un prestidigitator mărunt sau un şarlatan. Anvergura construcţiilor este uluitoare şi cu un exerciţiu temporal privit ca un raport de infinit. A construi evenimente istorice nu e asemenea exerciţiului politic al partidelor, asemenea misiunilor serviciilor secrete sau asemenea falselor disidenţe construite în pripă de filfizoni şi de neputicioşi care-şi reclamă banalul exerciţiu filizofic a fi puseu gramatical fundamental.

A te elibera? E fals. Nu suntem prizonieri pentru că nu suntem. Altul este raportul de adevăr. Nu sunt filozof.

E straniu, e periculos, e sublim dar şi tragic să te gândeşti a fi un nefiind instrumentat potrivit unor gramatici care funcţionează sau fiinţează în absenţa ta care pentru tine e chiar prezenţa.

Tocmai de aceea, necunoscutule internaut, eşti un fiind al acţiunii, al misiunii!

Misiunea este în corpul miracolului care ar putea fi exerciţiul gramaticilor fundamentale. Stăpânirea verbului sau a metaforei, logica augustă, referenţialitatea sunt tot atâtea bagatele duminicale.

Nu sunt ofiţer în serviciile secrete deşi sunt un spion abil şi periculos al universului plin de universuri. Limbajul? Cât risc! Ce pericol! Limbajul e o stare textuală a universului plin de universuri. Tot viul nu este altceva decât o enciclopedie în funcţiune sau în fiinţare.

Viul fiind enciclopedie tinde prin fiinţare sau funcţionalitate să devină o totalitate. Acesta fiind lucrul cel nou.

Totalitatea nu este un finit deşi formele enciclopediei îşi doresc finitul care poate reprezenta ecuaţia unică, dezvăluirea lui unu, adevărul întreg.

Magia este aparenţa totalităţii.

Experienţă şi metafizică, exerciţiu şi revelaţie. Magia în puterea căreia mă aflu de la bun început este un ubicuu.

Privit cu îngăduinţă, teamă şi cumpătare ar putea fi un dublu dăruit dihotomiei în exerciţiul ei.

Am fost instruit, antrenat şi iniţiat în grile secrete, în artele privirii şi în filozofia principiilor. Primul meu raport de adevăr este că misiunea stă în corpul miracolului.