Anca Veronica Anghel
ARTA CONVERSAȚIEI
În numele cifrei unu
nu cred în repetiția unui gest cu tine
eu cred în cifra unu
eu sunt de cifra unu
lumea ar trebui invers numărată
ca și cum dintr-o mare de oameni
s-ar alege o mie ce simt
o sută ce cred că iubesc
zece ce sigur iubesc
și doar doi ce devin unu
votez pentru unu
și pentru unicitate
acel unu prețios și rar
ce nu se poate desparte
eu nu pot fi de altfel
eu nu sunt de binar
nu cred în perechi ce au fost
devenind un alt întreg repetat
sunt de unu ce arde pe sârmă ghimpată
sunt de unu ce strigă din tomberoane de gunoi
de unu ce moare, ce nu-i pasă
ce învinge perechea din noi
unu de unu, o cifră exactă
sunt singularul din tine
mă vezi?
de n-am fi de unu
am fi de nimic
Arta Conversației
pășeam ca orbii prin spații de tablă
mărunțeam înțelesuri în creuzetul cuvintelor
când nu mai înțelegeam nimic
mă luai de mână, mă treceai lângă tine
de partea cealaltă a lumii
de undeva din afara timpului
mă încercuiai în repetări fără de moarte
îmi sprijineam capul în palmele tale
te ascultam cu ochii închiși
iar tu îmi spuneai mereu de prezențe
din care nu credeam că fac parte
și cu cât îmi vorbeai mai mult
cădeam împreună
de pe o culme rece de sticlă
la trecerea dintre lumi
din oglinda serii
prin transparențe ce nu se văd
o femeie în roșu îți făcea cu mâna
umbra aceea albastră erai tu
dar nu te speria
doar când se lasă seara
umbre albastre apar
te-nlănțuie, te amăgesc
și până la urmă
se împrăștie
Nuditate
sub draperia cuvintelor
transparențele dor în tăcere
să nu crezi în timpul
care trece prin mine
eu sunt iluzia neterminată
adăpostul scobit în tine
de o nerușinată întâmplare
sunt povestea ta fără veșminte
sunt goliciunea gesturilor tale
când bucuriile o iau razna
abia atunci începe iubirea
îmi umbli cu mâna prin păr
pe muchia ascuțită a unei dimineți
întind mâna spre tine
iar tu mă primești
și mă ierți
Ele, ca o atingere
ea îndrăznea să străbată cerul
avea capul întors într-o parte
ea nu știa să țipe, îi era frică
și mereu cobora pe trepte de sticlă
leneșă, se frângea
în panglici curcubee
pe valuri, strigătul ei
copia tăceri efemere
și se trecea mută
în dansul căderii pe sticlă
cu fiecare mișcare, o panglică verde
mai încrusta o durere
și cu cât aș fi strigat mai tare
surâdeam trist, transparent
căci între cer și pământ
între zbor și cădere
între tine și mine
între ei și ele
deveneam de pământ
aveam capul întors într-o parte
te priveam din urmă
cerul tău sărutase
coapsa pământului verde
