Lorena Armulescu: Nota cu privire la un anume dispreţ

NOTĂ CU PRIVIRE LA UN ANUME DISPREŢ
(fragment din Deconstrucţia, Bucureşti, Paideia 2003)

„And what interests me, obviously, are other
protocols, other argumentative situations, where one
does not renounce argumentation simply because one
refuses to discuss under certain conditions.”

Jacques Derrida, atunci când nu e considerat „cea mai mare farsă a filosofiei contemporane” sau când nu stârneşte fascinaţii şi pasiuni uluitoare, mai ales în rândul literaţilor, e clasat ca un filosof de mâna a doua, dacă nu chiar mai rău, dintr-o serie de motive, care mai de care mai puternic susţinute cu argumente.

Înainte de toate, nu se ocupă de „problemele fundamentale” ale filosofiei, cum este cea a universaliilor, a particularului, a Fiinţei, a Adevărului, a Binelui etc, ba, mai mult, încearcă să le de-construiască; contestă autoritatea divină a Fiinţei înzestrate cu Logos, recunoscută de toţi predecesorii săi; cu alte cuvinte, ceea ce face Derrida este, de multe ori, considerat o „erezie“.

Nu ţine la distincţii clare şi riguroase, ba chiar încearcă să le suprime şi pe cele la care alţii au ajuns după îndelungi cercetări şi verificări; preferă metaforele şi comparaţiile (şi le foloseşte ca instrumente teoretice!) în locul transparenţei şi clarităţii; de altfel, consideră că acestea sunt dovezi ale exclusivismului metafizicienilor şi pozitiviştilor la un loc (cei care consideră că doar inferenţele contează).

Nici măcar în filosofia limbajului nu excelează, acolo unde ar trebui plasat, după cum cred unii dintre apologeţii săi, pentru că discursurile de „primă mână” („cele ale lui Chomsky, Quine, Austin, Tarski, Grice, Dummett, Davidson, Putnam, Kripke, Strawson, Montague”, după cum credea John Searle într-un articol împotriva lui Derrida, publicat în 1983 în The New York Review of Books) „nu se compară” cu filosofia deconstructivistă.

Jacques Derrida are succes mai mult în mediile celor preocupaţi de literatură, de arte vizuale sau de mişcările politice şi sociale progresiste: feminiştii, internaţionaliştii, marxiştii (aşa numita Stângă culturală americană), în timp ce filosofii „adevăraţi” îl privesc aproape întotdeauna suspicios^¹.

„Halucinaţia anagramatică”^², o moştenire mai degrabă heideggeriană decât nietzscheeană, este un alt motiv al celebrităţii şi al oprobiului aduse lui Derrida; dispoziţia mereu ludică în care îşi scrie textele, crearea falselor etimologii şi analogii, legăturile neaşteptate între concepte cu totul străine, dar cărora le găseşte aceeaşi origine, doar prin permutarea unor sunete din numele lor îl îndepărtează pe Derrida infinit de aria filosofiei (clasice), îndreptându-l spre cea a literaturii sau, mai îndrăzneţ spus, spre re-construcţia (prin de-construcţie) discursului filosofic în natura lui. I s-a reproşat nu o dată tentativa permanentă de a transforma filosofia în retorică, pentru că, pe de o parte, introduce în limbaj termeni noi, cărora le atribuie arbitrar un concept (şi ce altceva este retorica decât folosirea unor temeni uzuali în contexte neobişnuite?) şi, pe de altă parte, pentru că elaborează o pseudo-logică pentru pseudo-argumentele sale (iar aici este răspunzătoare partea sa lirică, nu neapărat retorică). „Derrida încearcă mai degrabă să descrie un proces general prin care textele desfac/subminează (undo) sistemul filosofic la care aderă, revelând natura lui retorică.” (Culler, J., 1981, p. 15) De altfel, Derrida însuşi răspunde acestor acuzaţii privind lipsa argumentelor într-o manieră neaşteptat de pragmatică: ţinând cont de aspectele privat-public ale discursului argumentativ, această „defăimare” (v. Derrida, J., 1997, p. 78) este cu totul nepotrivită. Cei care pretind că singurul tip de argumentare este cel inferenţial ar trebui să înţeleagă ilegitimitatea pretenţiei lor. Introducând distincţia public-privat, pragmatismul dizolvă astfel de probleme, care altfel, invariabil, se opresc într-o fundătură. înainte de toate, perspectiva pe care pragmatismul o aduce în filosofie, aceea potrivit căreia discursul filosofic nu este mai mult decât o comunitate de criterii şi de valori, devine necesară deconstrucţiei şi altor tipuri de discurs altfel. Fără această distincţie, discuţiile cu privire la argumentare nu ar avea nici un suport. Astfel, potrivit lui Rorty, filosofia lui Derrida nu poate, aşa cum obişnuieşte în general filosofia, să se preteze la a fundamenta acţiunile sociale, de pildă, o sarcină pe care filosofia şi-a atribuit-o întotdeauna, de a fundamenta căile de împlinire a marilor discursuri metafizice. Filosofia lui Derrida este o ironie privată, adică acel tip de discurs care nu poate servi nici unui fel de scop public, ci doar edificării personale, potrivit cu idiosincrasiile, valorile, credinţele, obiceiurile fiecăruia dintre noi; adică ceea ce face, în general, literatura. în acest eseu, vom avea în vedere mai ales aspectul acesta funcţional al distincţiei cu totul neclare între filosofie şi literatură, mai degrabă decât aspectul stilistic supra-uzitat deja.

Amestecul de literatură şi de filosofie pe care îl propune Derrida nu-l salvează deloc, din contră, scriitura lui „fără archai, fără telos şi fără hypokeimenon”, care nu pretinde încheierea şi care refuză nivelul metalingvistic nefiind considerată nimic mai mult decât o „bolboroseală”; de fapt, nu doar Derrida se bucură de astfel de întâmpinare, ci o mare parte a filosofilor contemporani, aceşti „răsfăţaţi care [simt] o atât de mare plăcere urmărind micile răutăţi ale bătrânilor moralişti şi predicatori de morală“ (Nietzsche, Fr., 1991, p. 13).

Deşi se consideră că filosofia este acea preocupare pentru căutarea Adevărului ultim, „susţin că sunt filosof şi că vreau să rămân filosof, iar această responsabilitate a filosofiei este pentru mine un comandament!” (Derrida, J., 1997, p. 81). însă acest „sunt filosof” poate fi cel mai bine înţeles doar în manieră pragmatică, de aparteneţă la o anume comunitate formată din indivizi care, în virtutea unor valori comune, în virtutea unor idiosincrasii şi credinţe comune, hotărăsc asupra criteriilor de distincţie. Dar, în fond, întreaga istorie a „comunităţii filosofilor” nu este nimic altceva, din această perspectivă.

O altă obiecţie adusă deconstrucţiei vizează indirect aşa-numita iraţionalitate a lui Derrida: dacă raţionalitatea este definită în manieră pragmatistă (convenţie de limbaj, credinţe comune, valori comune, criterii de inteligibilitate acceptate în comun, aceleaşi jocuri de limbaj etc), atunci Derrida este iraţional pentru comunitatea filosofilor europeni aparţinând discursului clasic: propune alte concepte, alt vocabular, alte criterii. (Au mai fost asemenea „iraţionali” în istoria acestui discurs european, de pildă, fizica post-newtoniană a introdus un nou jargon şi noi jocuri de limbaj); astfel, ieşind din această comunitate a raţionalităţii, „discursul” lui Derrida nu poate fi clasat decât drept iraţional şi astfel aruncat în zona „contaminată” a literaturii, pe care o evită fiecare mare filosof.

De aceea, concluzia acestor contestări este că proiectul lui Derrida, acela de depăşire a metafizicii, nu poate fi decât unul de eşec, pentru că: fie promovează asociaţiile noninferenţiale în locul argumentelor (ceea ce şi face, alături de un stil înalt retoric), şi atunci e iraţional (deci nu contează pentru discursul clasic), fie argumentează, deci îşi subminează propriile intenţii de deschidere permanentă, propunând totuşi o închidere în cadrul discursului raţional (şi atunci devine imposibil de acceptat pentru comunitatea filosofilor)^³.

Sunt, fără îndoială, motive serioase care ne-ar îndreptăţi să includem deconstrucţia în „marea familie a teoriilor relativiste postmoderne” şi lecturile ne arată că cei mai mulţi dintre noi aşa văd lucrurile; sunt, însă, şi motive la fel de serioase care ne fac să regândim problema, iar unul dintre ele este tocmai această iraţionalitate, problema centrală a acestui eseu şi, probabil, una dintre cele mai importante pentru tematizarea deconstrucţiei. Noutatea acestui vocabular^⁴ este atât de mare, încât nu putem întotdeauna vorbi, cu toată liniştea, despre teoria deconstrucţiei (cu toate implicaţiile acestui termen).

Unul dintre cele mai facile reproşuri aduse relativismului contemporan, în general, este că, deşi respinge autoritatea principiilor, construieşte propriile sale principii relativizate, dar în aceeaşi măsură legitimatoare, precum cele ale metafizicii. Ceea ce contestă aceste critici nu îndeajuns de familiarizate cu relativismul (sau chiar cu filosofia), nu este, cred, aşa-zisa ipocrizie a acestuia, ci tocmai cadrele gândirii noastre occidentale, structurate pe primatul Unului asupra multiplului, la care relativismul, pentru a fi raţional, nu poate renunţa complet. De aceea, critica relativistă adusă metafizicii este una raţională, este una interioară şi, astfel, una eficientă. Ceea ce nu este întru totul valabil pentru deconstrucţie.

încercând să tematizăm deconstrucţia, încercăm implicit s-o reducem la cadrele restrictive ale raţionalităţii, având în vedere tocmai acest aspect pragmatic al comunicării, fără de care orice efort de edificare, aşa cum ne dorim să fie acesta, nu ar avea nici un sens. (Această ieşire din raţionalitate devine evidentă atunci când îl acuzăm pe Derrida de neinteligibilitate în ceea ce scrie).

De aceea, întrebarea privind progresul adus prin deconstrucţie în evoluţia ideilor este o întrebare rău pusă, însă bine pusă în cazul relativismului.

Richard Rorty crede că marea problemă a lui Derrida e imposibilitatea încheierii. Fiecare filosofie de până acum a vizat încheierea, completitudinea, la limită, soluţia pentru întrebările grave ale întregii filosofii. Derrida, ca şi alţi contemporani, tratează cu ironie şi cu dispreţ aceste pretenţii de încheiere: textul nu se sfârşeşte la marginea albă a hârtiei, ci se continuă fără a se putea încheia în vreun fel este metafora recurentă a scrierilor lui Derrida. Cu alte cuvinte, şi el face parte dintre acei „filosofi terapeuţi wittgensteinieni” (potrivit cărora, cel mai sănătos este să acceptăm că „pentru un răspuns care nu poate fi formulat, nu se poate fi formulată nici întrebarea. Enigma nu există.”, după formula din fragmentul 6.5 al Tractatusului…), al căror prim profet a fost Nietzsche însuşi, spunând „cu toată seriozitatea” că vede apărând „asemenea noi filosofii“ (Nietzsche, Fr., 1991, p. 11).

1 E drept şi că foarte puţini filosofi tratează gândirea lui Derrida cu interesul şi cu insistenţa cuvenite; sunt şi cazuri nefericite în care scrierile exegeţilor sunt subversive operelor tratate, cum este, de pildă, şi cazul unuia dintre cei mai avizaţi cercetători români în domeniul gândirii filosofice contemporane, care, într-un eseu dedicat viziunii deconstructiviste asupra semanticii, susţine că, prin diferenţa între la différence şi la différance, Derrida nu face nimic mai mult decât „un joc de vocale“.

2 Cornel Mihai Ionescu, Împletitura – Entrelacs – Geflecht, în Derrida, J., 1999, p. 6; excelenta introducere a lui C. M. Ionescu este, implicit, un exerciţiu pe care îl putem folosi ca ilustrare a acestui „delir liric“.

3 De altfel, cu această inutilitate a logicii tradiţionale, experimentată în cazul deconstrucţiei, ne întâlnim şi în cazul gândirii lui Emmanuel Lévinas, în reconstrucţia raportului Fiinţă – Nefiinţă.

4 „Vocabular“ este termenul cel mai puţin riscant dintre toate, deşi, pentru simplificare (poate nepermisă), vom (ab)uza şi de alţi termeni greu aplicabili deconstrucţiei: teorie, concept, metodă etc. Acest (ab)uz ţine în totalitate tocmai de aceste cerinţe ale raţionalităţii.