Apologeţi contemporani

de Leonid Dragomir

Un apologet român contemporan: Gheorghe Calciu-Dumitreasa Mulţi dintre români au auzit, cred, câte ceva despre părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Dacă nu, ei pot afla multe în legătură cu viaţa sa, marcată de 21 de ani de temniţă comunistă, între care şi „experimentul Piteşti”, din cuvântul înainte al lui Răzvan Codrescu la Rugăciune şi lumină mistică. Volumul a fost alcătuit din texte publicate mai întâi în revista Puncte cardinale din Sibiu în anii '90 ai deja secolului trecut. Primele eseuri au ca temă confruntarea dintre ştiinţă şi credinţă. Autorul abordează cu o lipsă de complexe pe care numai fermitatea credinţei dublată de inteligenţă o pot conferi, noile teorii şi descoperiri din domeniile astrofizicii sau geneticii, ajungând de fiecare dată la concluzia că, departe de a demonstra inexistenţa lui Dumnezeu, ele ar trebui să răstoarne toate presupoziţiile ateiste. Rezultatele recente ale ştiinţelor sunt uimitor de apropiate multora din afirmaţiile biblice, în special celor referitoare la crearea lumii încât, dacă suntem consecvenţi, nici nu mai poate fi vorba de vreun conflict între ştiinţă şi religia creştină: „Cu cât ştiinţa progresează şi se apropie mai mult de marile necunoscute, spune teologul român, cu atât este mai forţată să-şi recunoască neputinţa proprie şi existenţa unui Creator.” Adică a unui Dumnezeu personal, fără a cărui Providenţă permanentă lumea s-ar prăbuşi în neantul din care a fost creată. Se cuvine să remarcăm acribia cu care Părintele apără teza creaţionistă împotriva teoriei evoluţioniste, mergând chiar până la a-l acuza pe papa Ioan Paul al II-lea pentru a fi acordat darwinismului mai mult credit decât merita. De altfel în toate răspunsurile sale Gheorghe Calciu-Dumitreasa este foarte tranşat, lucru deosebit de vizibil în suita de eseuri ce urmăresc să deconspire ideile masonice inspiratoare ale unor revoluţii sângeroase, cea franceză sau cea comunistă, sau a unor mişcări contemporane precum ecumenismul religios. Ultima categorie de texte - volumul este structurat în cercuri concentrice - sunt de factură mistică. Discutarea unor cărţi precum Viaţa de după viaţă de Raymond Moody alternează cu interesante comentarii la Evanghelii, Faptele Apostolilor sau scrierile Sfinţilor Părinţi, dar şi cu mărturii personale despre vederea luminii divine necreate.

Prin radicalitatea ei Rugăciune şi lumină mistică face dovada uneia dintre cele mai puternice şi în acelaşi timp foarte subtile apologii ale credinţei creştine, susţinută de un teolog român în confruntare deschisă cu nihilismul contemporan.

*

Despre o anume urbanitate a credinţei Nicolae Steinhardt m-a făcut să-l descopăr pe Chesterton datorită marii admiraţii ce i-o purta. Am citit Aventurile maiorului Brown, Omul care era joi şi Napoleon din Nothing Hill dându-mi seama că întâlnesc un foarte subtil gânditor creştin travestit în autor de povestiri poliţiste. Nu-l cunoşteam însă în ipostaza de apărător al credinţei catolice.

Editura „Paralela 45” din Piteşti, după câte ştiu neprofilată pe cărţi de acest gen, mi-a oferit surpriza de a citi Orthodoxia sau dreapta credinţă în traducerea, considerată foarte bună, a Irinei Petraş. Într-o scurtă notă, traducătoarea declară că a optat pentru transcrierea cu th a termenului orthodoxia pentru a nu se confunda cu ortodoxia răsăriteană. Aş sugera că titlul cel mai adecvat ar fi fost, probabil, „Ortopraxia, sau despre dreapta comportare creştină”. Chesterton nu discută aici dogmele catolicismului ci felul cum trebuie să trăiască, adică să creadă, să simtă şi să gândească un creştin. Tonul este cel al unei acerbe, dar savuroase, polemici cu mentalităţile sfârşitului de secol XIX şi început de secol XX: evoluţionism, progresism, umanitarism, marxism, nietzscheanism, utilitarism ş.a. Mărturisesc că până acum n-am întâlnit nici un scriitor care aproape la fiecare rând să formuleze un paradox scânteietor. Şi nu de dragul paradoxului, ci dintr-un atât de profund bun simţ teoretic şi practic, încât savantele tratate de etică, ba chiar şi multe de dogmatică, apar prin contrast drept ceea ce sunt: caduce, neconvingătoare.

L-am apropiat mereu pe acest autor englez, pe cât de conservator, pe atât de fin observator al noului, de Caragiale. De altfel ei au scris cam în aceeaşi perioadă. Dincolo de diferenţe ţinând de spaţiile culturale sau de genurile abordate, cred că-i uneşte inteligenţa caustică, umorul şi pledoaria constantă pentru imaginaţie; dar poate ceva mai mult, o anume urbanitate a practicării credinţei, trăsătură, după toate aparenţele, identică, fie că locuieşti la Londra sau la Bucureşti.